Îngerul Păzitor (My Guardian Angel)

Nu suntem prieteni.

In sfarsit am iesit din spital. Ranile mi s-au vindecat mult mai repede decat ar fi trebuit. Aproape ca nu mai am niciuna vizibila. Desi operatia ma mai doare din cand in cand- o durere suportabila- ma simt ca noua.  Am voie chiar si sa merg la petreceri, atata timp cat nu consum alcool si nu dansez prea mult- fara farmec, stiu.

                Eddie nu m-a mai cautat, dar nici eu n-am de gand sa-l caut. Ce vina am eu ca nu l-am recunoscut din prima? Puteam foarte bine sa nu-mi amintesc de el deloc, dar eu am avut bunul simt sa-mi amintesc. Crede ca eu imi amintesc toate persoanele pe care le-am cunoscut de-a lungul vietii? Mai ales dupa atatia ani..

                Spitalul asta! M-a facut sa ratez 8 Martie. Sigur primeam o gramada de flori si de martisoare de la colegi.. Mereu ma simteam bine cand ii vedeam pe toti cum stau la rand sa-mi dea martisoare sau flori. Vedeti? Sunt iubita! O sa-mi fie foarte usor sa-i fac sa se indragosteasca si sa ma iubeasca atat de mult incat sa-si dea viata pentru mine.

                M-am trezit mai devreme decat de obicei si am inceput sa-mi caut haine de scoala. Nu mai gaseam nimic ce sa-mi placa in dulapul acela imens. Trebuia neaparat sa-mi reinoiesc garderoba. Tata. Da.  Ar trebui sa-l sun si sa-l rog sa-mi trimita niste haine din Franta. Doar prietena lui este designer!

Un lucru bun cand ai parintii divortati? Amandoi incearca sa-ti faca toate poftele. Dupa ce ai mei au divortat, tata s-a mutat la Paris impreuna cu iubita lui si fiul ei. Am inteles ca Angelique are un baiat de vre-o 20 de ani. Nu l-am vazut niciodata, dar la cum arata mama lui sunt sigura ca si el este super frumos.

Mda.. Spre deosebire de alte adolescente, eu ma inteleg bine cu iubita tatalui meu. De ce nu m-as intelege daca mereu imi trimite cadouri scumpe? In fine.

                In cele din urma m-am imbracat lejer, cu o pereche de skinny jeans si un tricou xxl cu umar gol, negru, cu un imprimeu “La femme fatale”. Mi-am luat repede geaca de piele, geanta si am iesit din camera.

                -Mama! Sunt gata, am strigat alergand pe scari. Cand am ajuns jos mama era inca in camasa de noapte. Serios? Daca nu avea de gand sa se grabeasca nu mai ajungeam la timp la scoala.

                -Va trebui sa mergi pe jos, mi-a zis in timp ce pregatea ceva la aragaz.

                -Ce? Cum adica? Cum sa merg pe jos?

                -Sam are febra, nu pot sa-l scot din casa..

                -Cheama-i bona.

                -Nu vreau sa aiba grija de el bona. Mai ales ca acum e bolnav. Haide ca nu patesti nimic daca mergi  pe jos o azi.

Imi venea sa strig de nervi. Cum sa merg pe jos pana acolo? Mi-ar lua o jumatate de ora.

Mi-am scos telefonul si am facu numarul Joannei. Aveam de gand sa o rog sa vina sa ma ia si pe mine, din moment ce ea are deja 18 ani, are carnet si masina ei.. Era perfect.

                -Joo! Poti sa vi sa ma iei si pe mine cu masina...? Mama nu poate sa vi..

                -As veni.. dar am ajuns deja la scoala.

Cu siguranta era ziua mea cu ghinion. Am oftat, si cand eram pe punctul de a inchide s-a auzit din nou vocea Joannei.

                -Vrei sa trimit pe altcineva dupa tine?

                -Aww.. Ai putea sa faci asta? Am intrebat-o bucuroasa.

                -Sigur. Am un vecin care e la acelasi liceu cu noi. Il sun si ii spun unde stai, ca sa intre pe la tine. Ok?

                -Da!! Mersi  mult.

Joanna statea la o strada distanta de mine, deci in 5 minute vecinul ei ar trebui sa fie la mine. Am iesit in poarta. Nu am asteptat mai mult de 3 minute ca un Honda Accord argintie s-a oprit in fata casei mele. El trebuia sa fie vecinul ei. Am deschis portiera si am intrat in masina.

                -Mersi ca m-ai luat si pe mine. Sunt Helouise, i-am spus in timp ce-mi puneam centura.

                -Da, stiu, mi-a zis o voce cunoscuta. Am ridicat capul si l-am vazut pe Eddie. Serios? Cum se facea ca tocmai el era vecinul Joannei?  Dar mai ales, cum se facea ca baietasul acela fara gusturi la haine conducea o asa masina? Era imposibil. Nu se potrivea deloc cu stilul lui.

                -Tu..? 

                -Aham. Ti-ai amintit de mine? M-a intrebat in timp ce conducea.

                -Bineinteles. Esti.. am vrut sa-i spun ca mi-am amintit, dar am decis sa n-o fac. De ce i-as zice? In plus, n-a fost nimic serios intre noi. Adica.. Serios? Eram doar niste copii. Cati ani avea? Vreo 13, iar eu 12. In plus, deoarece el s-a mutat, nici macar n-am ramas prieteni. Era mai bine s-o luam de la cpat si sa nu devenim melancolici amintindu-ne de iubirea noastra din copilarie. Iubire care n-a avut aprte nici amcar de un sarut. Ha. Ce mai iubire.  Esti baiatul din spital.

                -Atat? A intrebat parca cu putin regret in glas.

                -Ar mai trebui sa-mi amintesc ceva?, nu aveam de gand nici sa-i spun ca am auzit faza cu “Oricum, ma cunosti”.

                -Nu, nimic, a continuat sa conduca.

Tot drumul nu am mai scos niciun sunet. Dar chiar inainte sa ajungem, curiozitatea asta ce ma omora a iesit la iveala.

                -De ce conduci o asa masina..? Adica, m-am uitat la hainele lui, nu ti se potriveste deloc.

                -E masina lu' tata. A mea e stricata.. Aveam de ales dintre asta si cea a mamei mele, deci iata-ma, a raspuns parca mai senin decat la inceput. S-o fi obisnuit deja cu mine? Doar nu va crede ca daca am schimbat cateva vorbe suntem prieteni? Tss. Nu suntem prieteni.