Hoata de inimi- Complet

29. Adevar sau minciuna?

Nu am scuza pentru intarziere. Imi pare nespus de rau:(

Enjoy aceasta parte :*

29. Adevar sau minciuna?

Lumina lunii patrundea putin cate putin in camera intunecoasa in care linistea domnea. Picaturile mari de ploaie se jucau pe pervarzul ferestrei imense a camerei, facand ca ticaitul unei inimi sa nu se mai auda asa de tare ca inainte.

Doi ochi albastrii, inlacrimati implorau Cerul pentru o minune, cat de mica, dar care sa o salveze pe cea din spatele lui ce dormea in cel mai adanc somn din care el nu putea sa o trezeasca. Ce tare ar fi vrut ca ea sa deschida ochii si sa-l priveasca, sa faca lumina in sufletul lui pustiit acum.

Ofta si se intoarse spre pat. Buclele ei rosii erau rasfirate fara viata pe perna alba, iar chipul ii parea de portelan. Nu mai avea culoare in obraji si nu mai reactiona in niciun fel de cateva zile, sau poate saptamani, luni, ani..., cine mai stia de cand se afla acolo, privindu-si iubita cum se zbate intre viata si moarte, fara niciun raspuns pentru starea ei. Cu ochii grei si obositi, privi a mia oara trupul ei odata plin de viata. Ii era atat de dor sa il atinga, sa ii sopteasca vorbe dulci, sa faca dragoste cu el, sa-i vada ochii sclipind de viata. Ce se intamplase cu ea? De ce era in starea asta si de cand se simtea rau? Doctorii nu avusesera niciun diagnostic. Nu stiau de ce corpul ei a reactionat asa dur, facand-o sa intre in coma adanca.

O lacrima se scurse pe obrazul lui la fel de palid ca al ei si facu pasi spre pat, lasandu-se sa cada pe un scaun incomod langa ea. Incepu sa-i mangaie chipul si sa-i sarute ploapele, plangand din ce in ce mai tare. O iubea, o iubea enorm si nu putea sa o piarda, mai ales ca nu stia ce are. Nu stia de ce nu ii raspunde chemarilor, de ce nu deschide ochii cand aude vocea lui disperata strigandu-i numele, de ce nu ii sterge lacrimile cand ele ii ard fata.

Isi lasa capul in poala ei si suspina de cadeva ori, dand afara durerea ce ii macina interiorul de atata timp.

Ploaia spala cimentul, dar lacrimile lui patau cearsaful ce ii acoperea iubita si aceasta tot nu reactiona. Ar fi facut orice sa o trezeasca; s-ar fi dat pe el ca ea sa isi deschida ochii si sa-i spuna ca il iubeste....

-Cezar?

O soapta si el tresarii, dar ea era la fel.

-Cezar? Inca esti aici?

Lumina se aprinse, iar satenul privii spre usa, unde o asistenta tinea in maini o tava cu cateva seringi.

-Am venit sa o hidratez si sa ii dau medicamentele, sopti si se indrepta spre pat.

Introduse, una cate una, seringile intr-un tub alb ce ii intra roscatei in mana, apoi, privindu-l cu tristete pe saten, parasii camera, stingand lumina in urma ei, lasandu-i pe cei doi indragostiti in bezna totala.

-Cum poti lasa sa iti faca asta? o intreba el trist. Iubita mea, isi trecu degetele peste fata ei, apoi se lasa pe spate, pe scaun si adormi cu greu, gandindu-se la ziua de maine si tinand una din mainile ei intr-ale lui.

Dimineata, lumina soarelui ii batu fix in ochi. Ii deschise incet si primul lucru pe care il facu... isi privi sotia, dar fara rezultat. Era la fel ca noaptea trecuta....

Ofta si isi lua mainile, dar degetele ei erau inclestate cu ale lui. O lumina de speranta traversa ochii lui, dar isi dadu seama ca el o tinea de fapt si asta il darama si mai tare. Incepuse sa isi imagineze diferite lucruri; parca vedea ochii ei zbatandu-se sub ploape, gura strambandu-se putin, degetele miscandu-se. Simtea ca inebuneste si ii venea sa urle de neputinta.

Ii dadu drumul si ii lasa mana langa trup, sarutandu-i fruntea si apoi iesi din camera, ducandu-se la baie. Isi privii chipul in oglinda si nu se recunoscu. Ochii lui ce erau acum cateva zile albastrii si plini de luminite datorate ei, erau acum goi si cenusii, la fel ca sufletul lui.