Serul Morţii

Serul Morții: Naum

„Prima condiţie a victoriei este sacrificiul."

~ citat clasic din John Glaswothy

                  

—     Deci asta ai ajuns, Naum?

  Din partea opusă a încăperii, generalul trupelor Regatului Sovietic putea auzi cu ușurință glasul moale și aproape lipsit de sentimente al femeii plutind în aerul tensionat și rece dintre ei. Avea un pahar de cristal în mână,  iar Naum se aplecă cu eleganță în față apucând sticla cu votcă și turnând o cantitate moderată în acesta, fără să-și deslipească vreo secundă privirea de pe trupul mlădios care se rotea înaintea ochilor săi. Își mișcă încet piciorul, sprijinind încheietura acestuia de genunchiul său, luând o poziție suficient de elegantă și de relaxată pentru familiaritatea pe care dorea să o abordeze în acel moment. Sorbi o gură neatent,  continuând să o privească pe femeia care își făcuse apariția în biroul său după  peste doisprezece ani, în acea seară, aproape neschimbată și la fel de frumoasă precum memoria lui reușise să o păstreze.

   Sau cel puțin, din punct de vedere fizic, așa părea. Naum o urmări cu ochii mici, clătinând paharul între degete. Era ceva în glasul ei care îi spunea că nu se referea la luxul exorbitant și eleganța care îi înconjura. Era ceva din glasul femei ce îi spunea că adevăratele schimbări se realizaseră în interiorul ei, acolo unde ochii lui nu puteau să privească, iar mintea ei nu îi putea permite să intre.

          —  Generalul trupelor Regatului Sovietic, rosti cu o satisfacție ciudată femeia și scoase un râset cristalin, un sunet atât de frumos prin simpla sa inumanitate încât bărbatul se înfioră inexplicabil. La treizeci și patru de ani, Naum Smirnov, unul dintre cei mai respectați bărbați de după Zilele Negre. Trebuie să fii foarte mândru de tine.

    În tăcere, Naum lăsă paharul jos pe marginea măsuței de cafea. Zgomotul tocurilor înaintă prin încăpere până aproape de fotoliul lui, însă el nu schiță nici măcar un gest. Nu știa ce ar fi putut spune. Nu știa dacă era ceva de spus.  Naum era mândru de el. Într-un mod pe care nu și-l putea explica și care încălca orice principiu de moralitate ar fi avut în urmă cu doisprezece ani, Naum chiar era mândru de tot ceea ce făcuse.

    Și știa că ea nu era aici ca să îl felicite. Niciodată nu o făcuse.

          —  Ce vrei, Evelyn? spuse într-un final Naum, ridicându-se cu o mișcare lentă și inconștientă de pe canapeaua unde stătuse așezat. Nu cred că te-ai întors în Regat numai ca să poți depăna amintiri împreună cu mine. Ceva te-a adus înapoi.

     Femeia zâmbi, rotind cu delicatețe două bucle între degetel sale lungi și subțiri. Naum o privi o secundă, fascinat de culoarea roșie asemeni focului pe care părul femeii o avuse întotdeauna. Își amintea exact culoarea aceea și își amintea exact momentul când o văzuse pentru prima oară la petrecerea Regelui din acea noapte. Evelyn era o femeie frumoasă, dar era ceva din frumusețea acesteia care îl înfiora – ceva rece, lipsit de substanță sau de un conținut anume, ca o imagine proiectată pe o bucată de marmură cioplită în forma trupului ei. Nu îndrăznea să-i privască ochii, nu îndrăznea să privească albastrul acela electrizant, atât de asemănător cu cel al spumei oceanului, acel albastru care îi amintea de valurile mării și de râsetele sincere care existaseră altădată.

     Dar acele timpuri erau de mult trecute. Naum știa că nu putea să le aducă înapoi. Niciodată nu putuse. Și niciodată nu își dorise asta.