Nevastă la pachet

Trei: Durerea mea, fericirea ta

Dylan închise ochii. O durea, o durea sufletul. El nu o iubea și nici n-o iubise cu adevărat. Ce soartă tristă, să-și ofere întreaga ființă unui bărbat care nu simțea nimic. Pentru care a mințit, a iertat, a plâns și îndurat. Doar din iubire, a dăruit totul, din iubire. Orbește, cu patimă și foc. Dar cu ce preț? S-a pierdut pe sine. Și-a uitat părinții. Și-a alungat prietenii. Și-a rupt visele. Și-a dărâmat sufletul. 

Izbugni în plâns. Nu te vreau!

O năruise, o slăbise doar prin vorbe, reci și crude. Prin cereri negândite. Ce chin! Să întrăznească să-i ceară să accepte lipsa lui. Doar din frică și mândrie.

—  Tu nu mă poți înțelege, îi zice Dylan printre lacrimile ce îi curgeau pe sub genele lungi, nu poți înțelege ceva ce nu ai simțit niciodată, Kevin. Doare, doare să iubești un bărbat ce trăiește cu alte câteva femei în gând. Să dorești să te atingă și el să n-o facă. Să i te oferi în totalitate și el nici măcar să te vadă. Să îți dea în schimbul dragostei tale numai și numai indiferență. Balzac spunea că indiferența unei priviri ucide și cea mai fericită iubire. Râse chinuit, apoi continuă: Spunea bine, doar că noi n-am avut nicio iubire. Te-am iubit eu și atât, tu ai fost prea laș să simți ceva.

Brusc, Kevin deveni foarte serios și fără vreo ezitare îi prinse brațul soției sale, avertizând-o că a împins lucrurile mult prea departe.

— M-am căsătorit cu tine crezând că îmi poți oferi ce căutam. Doream iubire ca oricare altă femeie, o viață împreună, copii, duminici în familie. Dar n-am primit nimic. La scurt timp după nuntă ți-ai reluat viața de burlac, de parcă eu n-aș fi fost soția ta. Ce-i mai rău e că aveai dreptate, actul ăla nu te făcea bărbatul meu, îți oferea doar titlul de care aveai nevoie. 

— Taci, Dylan, mârâi el.

Îi strângea brațul atât de tare încât încheieturile degetele i se albiseră. Dar nu se plânse, durerea fizică o făcea să rămână cu picioarele pe pământ.

— Nu mă lași pentru restul femeilor din patul tău Kevin, ci pentru că niciodată nu ți-ai permis să mă iubești. Ești o bestie îngrozită să iubească, îi strigă printre hohote. 

— Taci dracului, țipă.

Furia lui era atât de puternică; maxilarul încordat, buzele strânse, ochii negrii, furtunoși. O zgâlțâi puțin, înnebunit.

— Ești un imbecil, un laș, asta ești. Te bați cu pumnul în piept că ești mare bărbat alfa, când tu de fapt te ascunzi ca un băiețaș speriat în spatele unor fuste de femeie. Ești gol și rece, doar pentru că preferi să crezi că iubirea limitează și slăbește. Doamne, șuieră printre dinți, d-ai știi cât te înșeli, numai d-ai știi.

— Taci, Dylan, înainte să-ți înghiți fiecare cuvințel scos pe gura aia păcătoasă!

Vorbele lui o obligau să-l sfideze.

— Tu nici pe tine nu te iubești, dragule. De asta nici măcar numele femeilor cu care te trezești dimineața alături nu ți-l poți aminti. N-ai respect de sine, d-apăi pentru o femeie...

Îi prinse fața între mâinile lui mari, aducând-o la tăcere. Mânia ce o citi pe chipul lui o făcu să înghită în sec. Părea... părea gata să o calce în picioare.

— Hai, Kevin, fii bărbat și lovește-mă! îi ceru curajoasă, lovindu-și pieptul de a lui. Fă-mă să-mi pară rău, continuă să-l provoace, fă-mă să simt durere, iubitule!

Îi simți degetele încleștându-i-se în maxilar și pentru o clipă, una singură, scânci de durere.

— Continui să te joci cu focul Dylan, sâsâi el, râdicându-i bărbia și obilgând-o să îl privească fix în ochi, și ai să te arzi, scumpo!

Încercă să nu tremure sub atingerea lui, dar eșuă, inima îi bubuia puternic pieptul, iar picioarele i se înmuiaseră de tot. Gesturile violente, vorbele neiertătoare și statura impersionată îi tăiau respirația. Era sălbatic, pregătit de atac...pregătit s-o atace.

— Lovește-mă, nemernicule, țipă lovindu-l cu pumnii micuți în piept, nici măcar atât nu ești în stare să-mi oferi? Glasul i se ridică cu câteva octave în ciuda lacrimilor amare ce-i cădeau pe obraji.

Închise ochii, inspiră, expiră, inspiră iar și căzu pe podea, masându-și obrazul drept. O lovise. Dar nu simți nimic, doar o furnicătură ce-i zguduise trupul. Durerea din interior continua să-i macine sufletul și mintea. Nu fusese înlocuită, trupul ei încetă de multă să mai simtă.

Plângea că era o femeie proastă, plângea că îl iubea și doare. Plângea că îl înfruntase abia acum, după ce-și înghițise lacrimi și suspine. Plângea că era mult prea târziu, că îl pierduse și nu putea să-l ierte. Voia să-l uite, să-și închidă sufletul și să îl trateze cu același cinism. Merita indifernța și refuzul ei. Merita să-l învețe să-și accepte greșeala și lipsurile, așa cum și ea învățase să își accepte înfrângerea. Merita suferință, dar ea nu era pregătită să-l rănească. Lovitura, cuvintele grele și aspre, gândurile dușmănoase erau doar posibilitatea spre o nouă alege. Între o viață nefericită alături de el și o viață fără el, căutând fercirea. Numai pentru că era orbită de iubirea pentru el alesese să rămână. Dar nu pentru a îi da o altă șansă, ci pentru a-și demostra  înseși că durerea ei, pentru el, nu însemna nimic. Mai avea nevie d-o dovadă a cruzimii lui, una singură, pentru a-l putea lăsă în urmă. 

Cu frică avea să plece. Frică că într-o zi, o femeia, avea să facă ceva ce ea nu reușise niciodată: să-l învețe să iubească. Frică că o altă ea se va bucura de familia pe care și-o dorise ea, de copiii lui, de grija și respectul lui. Cineva va trăi visul ei, cineva se va bucura de el, așa cum mereu își dorise ea... 

Într-o zi, cineva avea să ajungă femeia inimii lui. Aceea va fi o zi de împlinire, pentru că sufletul ei se putea hrăni din fericirea lui. Atunci avea să-l iubesc mai mult, pentru că simțea și el ce e iubirea.