Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 8-Adevărul doare

     I-am promis lui Brian că îl voi ajuta să descopere ce s-a întâmplat de fapt acum aproape un an. Deocamdată nu avem nici o bază, nimic de la care să pornim.

     — Trebuie să fie ceva! Ceva ce am omis! spun eu cu hotărâre plimbându-mă prin tot apartamentul.

     — Dar ce? Ți-am spus povestea de o sută de ori și tot nu ai găsit ceva! Poate ar fi mai bine să o lăsăm baltă...

     — Nu! În niciun caz nu te las să te aresteze polițiștii ăia! Și nici nu te las să pleci din țară! spun eu privindu-l în ochi.

     Oftează și se așază înapoi pe scaun.

     — De ce ne este așa de greu? întreabă el lăsându-și capul pe spate.

     — Bine, stai! Ai zis că fratele tău, Dean, se ocupa cu omorât fete? îl întreb așezându-mă pe un scaun în fața lui.

     — Mai demult.

     — Și îl ajuta cineva sau făcea treaba singur?

     Ridică din umeri.

     — Nu am vorbit niciodată despre asta. Dar s-ar putea să aflăm ceva la vechiul lui apartament. Mama și tata nu au vrut să îl vândă, așa că poate putem merge acolo, spune el și i se luminează fața.

     — Îmbracă-te! Mergem chiar acum! spun eu pornind spre ușă.

     Într-o oră ajungem în fața apartamentului. Îl aștept pe Brian să descuie ușa, apoi intrăm.

     — Miroase a cadavru! spun eu punându-mi mâna la nas.

     — Păi e casa unui mort, cum ai vrea să miroasă? A flori și bucurie? spune el, iar mie îmi scapă un chicot.

     — Deci el nu aici a murit? întreb eu înaintând printre hainele aruncate peste tot.

     — Nu, a murit acasă la părinți, răspunde el.

     — Cum de vorbești așa de lejer despre moartea fratelui tău?

     — Nu am de ce să sufăr. A fost un criminal, un nemernic! spune el enervându-se brusc.

     — Mi-ar fi plăcut să am un frate. Unul așa ca tine. Bun, grijuliu, simpatic, înalt...

     Se albește la față. Abia acum realizez ce am spus și probabil că m-am înroșit ca o tomată.

     — Ahm...

     — Nu mă băga în seamă! Am crescut de una singură, spun lucruri ciudate, încerc eu să mă apăr.

     Zâmbește strâmb, apoi se apropie de o ușă albă, pe care sunt foarte multe hârtii lipite cu "Nu deranjați" sau "Nu intrați" sau... "Toți demonii sunt aici"? Băiatul era mai ciudat și decât mine.

     — E camera lui, nu? îl întreb înainte să deschidă ușa.

     — Da. Hai să vedem ce se află aici! spune el și împinge ușa cu piciorul, ca în desenele animate cu super eroi.

     Un pat dezordonat, rufe murdare peste tot, pereți mucegăiți și multe dulapuri și sertare. Nimic altceva. Aș spune chiar o cameră normală, până să simt un miros ciudat.

     — Oh, Doamne! spune Brian și își pune mâna la nas.

     — Miroase de parcă a murit un animal aici acum zece ani! spun eu și fac câțiva pași în spate.