Chemarea Gheenei

2. Arta ironiei

O privi cu ochi pătrunzători de parcă căuta să-i intre în minte. Câteva șuvițe îi acopereau fruntea și-i alunecau mereu spre ochi, dar asta nu-l distrase. Fata-vampir se ridică din ascunzătoare, apoi își scutură părul și hainele de praf. Clătină din cap la vederea pantofilor cu toc iremediabil distruși, abia atunci realizând că faptul o afecta mai mult decât se așteptase.

- Vezi ce se întâmplă dacă vii unde nu ți-e locul? remarcă bărbatul.

- Ai dispărut înainte să-mi interzici să te urmez.

- Și dac-aș fi făcut-o, m-ai fi ascultat?

- Cred că răspunsul e evident.

- Tu nu...

Bărbatul se opri în mijlocul propoziției, atenția fiindu-i distrasă de fâlfâitul unor aripi micuțe lângă urechea sa; era una dintre acele mici zburătoare ale Fratelui său. Își mută privirea de la fată înapoi spre craterul în inima căruia Beelzebub tocmai dispăruse și rămase pe gânduri câteva clipe.

- Ce s-a-ntâmplat, ai rămas fără baterii? întrebă fata-vampir, pocnindu-și degetele în fața lui.

Exact acest tip de atitudine din partea ei îl determinase să se lasă prins în mrejele unui dialog absurd, pierzând minute prețioase. Era convins că putea să întoarcă în favoarea lui toate evenimentele recente, dar nu aici, unde șansele ca ea să-i scape erau mari.

-Vino cu mine! îi ceru și, apucând-o de încheietură, începu să alerge.

Străinul avea o grămadă de întrebări pentru ea și nu avea răbdare până mâine. Ar putea să fugă din țară sau chiar de pe continent. Să nu ai niciodată încredere în creaturile Iadului. Asta fusese prima lecție pe care o învățase chiar de la cel care le zămislise, așa cum o făcuse cu el însuși.

Fata-vampir îl urî pentru asta - cine se credea s-o oblige să facă ceva? -, dar nu i se putea împotrivi. Se trezi gonind printre copaci cu bărbatul misterios de mână, evitându-i în ultimul moment. Abia putea ține pasul cu el, căci abilitățile individului le întreceau cu mult pe ale ei: își aminti cum dispăruse de lângă ea de parcă nu fusese decât o închipuire. Chiar și-așa, se încăpățână să rămână cât mai aproape de el, suplinind prin voință limitarea fizică.

La un moment dat, ajungând într-o poiană, își ridică privirile spre cer, dar tot ce putu distinge fură dungi albe, stelele care luau formă alungită în mintea ei din cauza vitezei. Zorile trebuiau să fie la cel puțin trei ore distanță, se gândi, însă avea altceva pe care să-și concentreze atenția; brusc, străinul o strângea atât de tare de mână încât oasele i-ar fi putut ceda în orice clipă.

- Ții neapărat să-mi smulgi mâna din umăr? mârâi ea printre dinți.

Bărbatul mai slăbi strânsoarea, însă acum se uita adesea în urmă pentru a se asigura că fata era încă acolo. În ciuda a ceea ce fata voia să pară, el era convins că era mai alunecoasă decât mult-râvnita sirenă din adâncuri.

Chiar când fata-vampir credea că bărbatul va lua doar mâna cu el acasă, se opriră brusc în fața unei cabane rustice, făcută din lemn acoperit cu lut. Se învârti pe loc, inspectând copacii. Nu erau ca cei de la locul cu fulgerele, aceștia erau mai bătrâni, mai bogați în nuanțele de verde și mult mai deși. Trebuie că s-au adâncit în pădure.

Analiză cabana mai atent. Ferestrele erau acoperite cu un strat gors de smoală și ușa avea semne multe desenate pe toc. Aveau culoarea roșie, iar muștele roiau în jurul lor. Adulmecă aerul care venea dinspre ele și mirosi sângele stătut care dădea în putrefacție. Își acoperi nasul, dezgustată.