Credeam că am găsit infernul.
Oameni cu pleoapele tremurând până la închiderea lor pe vecie, plutind blocați și fără voie între lumi în timp ce alții erau mai în viață ca niciodată, certandu-se orbește, strigând strident și hotărât peste ceva vital. Toți acei oameni și monștrii la costume. Cămăși răvășite, frizuri stricate, sticle sparte pe puntea alunecoasă, așa arăta infernul. Oameni? da. Umanitate? Nu. Eram de una singură acum, nu cunoșteam pe nimeni așa cum nimeni nu mă cunoștea pe mine. Un alt suflet pierdut.
O navă imensă de lux urma să devină o capcană fieroasă pentru restul sufletelor panicate. Un fum negru și dens se ridica leneș și agonios din furnal la cer printre picăturile de ploaie ce cădeau ritmat pe bucățile de metal care se desprindeau și ele cu un scârțit țipat.
Eu eram înconjurată de apa rece ce îmi amorțea corpul de ceva timp, în apropierea vaporului care se descompunea cu fiecare clipă, ținându-mă la suprafață cu toate puterile.
Privind în gol către puntea pe care fusesem chiar în dimineața acestei zile admirând marea în ciuda fobiei mele, zăresc acum un băiat pierdut și tânăr pe lângă restul oamenilor. Intrase hotărât într-un grup activ de bărbați ce se certau peste cine intră în ultimele bărci de salvare chiar dacă puteau încăpea toți acei milionari idioți. Aceeași monștrii care m-au împins și pe mine și mulți alții în apă. "Selecția naturală!" au spus ei atunci cu o ridicare de umeri și fără remușcare. Băiatul strigă la ei să se oprească, încearcă să îi despartă și să-i calmeze chiar dacă nu avea vreo șansă. Ii pot simtii frica radianta de aici. Acei lași în sacouri strâmte îl trag nervoși de umeri și de brate pe băiat și îl aruncă ca pe o păpușă din paie departe de ei, cu o putere încărcata de nebunia momentului. Atat de multa brutalitate de surprins pentru acel baiat, încat se lovește fără voie cu capul direct în cea mai solidă țeavă și își pierde echilibrul odată cu conștiența. Corpul lui rănit se mai bălăngăne amețit înainte să alunece de pe punte căzând în apă fără nici un semn de conștiență. Nimeni nu îl vede sau îi dă importanță, în afară de mine. Nimeni nu dea să înoate spre el să-i țină măcar corpul greu la suprafață.
În afară de mine.
La naiba, aproape că încep să plâng atunci când îmi forțez și mai tare brațele să înoate spre corpul necunoscutului până nu era prea târziu. Îl cuprind, companionul meu jumătate mort. Corpul îi plutește ancorat însă de al meu în timp ce cu o mână sub barbia sa, îi țin chipul la suprafață. Măcar nu mai eram singură înainte să mă revăd cu cei plecați de pe pământ.
-Nu te teme, suntem amândoi aici, șoptesc doar ca să îmi dau seama că nu lui îi spuneam asta ci mie. El nu mă putea auzi.
***
Orele nu mai aveau rost pentru corpul care-mi tremura de la frigul apei și ploii ce-mi lovea chipul probabil palid. Nava își dăduse și ea duhul, flăcările îi muriseră în apă iar călătorii ei cine știe pe unde pierduți. Nu mai știam cine e în jurul nostru. Cu câteva puteri rămase, îmi conduc din nou degetele la gâtul băiatului. Pulsul era încă acolo. Putea să mai traiască, ma gândeam dezamăgită. Simt cum picături calde se preling pe obrazul meu pe lângă picăturile reci de ploaie în timp ce am ochii închiși. Simțeam sfârșitul. Nici o amintire nu începea să se deruleze odată cu întreaga mea viață în fața ochilor așa cum toată lumea spune. Eram blocată în prezent, privind un cer sufocat de nori. Unul ce semăna cu purgatoriul gri, pe pământ. Simțeam cum corpul îmi trage sufletul spre acel sfârșit, exact când realizez că auzul meu nu inventează sunete și o barcă se apropie. Valuri mici mă mișcă cu totul și știu că ceva se apropie. Ajutoarele erau aici însă prea târziu pentru mine. Nu mai am putere să îmi deschid ochii așa că aștept în liniște, aștept permisiunea să pot pleca de aici. Deodată greutatea corpului ce era prins de mine, în brațele mele, scade gradat și dispare într-un moment. Băiatul fusese salvat iar asta era permisiunea pe care o așteptam. Nu mai fortez nimic și ultimul lucru pe care îl mai simt din plin este cum apa sărată îmi inundă încet și dureros toate căile de a respira și trăi.
Annalise Knox a murit.
AM's note: Hello și mulțumesc că ai citit prologul poveștii noi. Nu am să spun prea multe (mai nimic) în afară de faptul că este prima dată când încerc acest gen de povestire pe care eu îl apreciez enorm. Sper să vă placă ce urmează așa că stay tuned. Și mai mult, mulţumesc enorm LonelyRaven pentru coperta realizată, merită un follow și un ochi aruncat peste lucrările ei.
