Încerc să mă conving că nu am insomnie și că voi putea să adorm și în seara asta. Geamul deschis era o sursă incredibilă de distragere de la scopul propus.
Persoane plecate la o plimbare târzie, pisici fugind dintr-un tufiș în altul, greieri, mașini ce le cotesc pe cele parcate cu grijă, toate oferind sunete și imagini estompate de întuneric.
Observ cum brusc o lumină albă se transpune pe varul crăpat pe alocuri al tavanului și îmi duc mâinile în dreptul ochilor pe care îi frec fără să știu de ce. Era de la telefonul meu mobil. Îmi îndrept spatele și îmi întind braţul după telefonul de pe noptieră.
Un mesaj în toiul nopții putea însemna multe și nu eram dispusă să enumăr presupunerile.
Ce faci? Sunt Ethan (3:28)
Casc și îmi amintesc că într-o pauză, la antrenament am făcut schimb de numere de telefon.
Primul mesaj dintre noi, dat de el, și nici măcar nu mă gândeam la ce să-i răspund. De ce era treaz ca mine? De ce s-a hotărât să mă contacteze chiar acum? Vreau să îi răspund așa cum probabil aș fi vrut să fiu în acel moment, calmă și neimpresionantă.
Clar nu dorm și nu mă așteptam ca tu să trimiţi primul mesaj (3:40)
Las telefonul jos pe pat, lângă mine, fără să mă gândesc la întrebarea lui "De ce ţi-a luat atât de mult să raspunzi?" fiind anticipativă. Zăbovisem asupra răspunsului deoarece încercam patetic să-l perfecționez.
Am un deces în familie, vreau să mă insoţesti la ceremonia de înmormântare, mâine (3:53)
Nici nu băgase de seamă minutele pierdute. Părea stoic până și prin mesaje.
Doar dacă ești dispusă (3:53)
A mai transmis rapid. Voiam să-i spun că nu mă deranjează să schimbăm cadrul întâlnirilor noastre dar cu siguranță nu ar fi sunat bine, era totuși un cimitir nu o cafenea.
Sigur, cimitirul central? (4:05)
Întreb gândindu-mă deja cum pot ajunge acolo de una singură.
Municipal. Ora 14, ne găsim (4:10)
Cu asta, Ethan nu a mai spus nimic iar eu am rămas în șezut pe pat cu genunchii la piept asemenea unui copil mic pedepsit. Să ne vedem la cimitir? Ethan părea genul de băiat care nu vrea să aibă de a face cu nimic, fiind neimpresionat de aproape tot. Asta transmite mereu fără să știu încă ce se ascunde mai adânc de fapt.
Pleoapele în sfârșit dau semne că vor să se închidă, devenind mai grele. Îmi dau voie să adorm încet cu gândul la ticul lui Ethan de a-și aranja ceasul de la mână mereu.
...
Frigul din cimitir era mereu la fel. Îţi intra în oase și nu îţi dădea voie să aprinzi o lumânare din cauza vântului. Îmi plăcea totuși aici se pare, era mai liniștitor decât în cimitirul central și clar mai aerisit fiind la ieșirea din oraș.
Asta dacă știam cum este în cimitirul central, bineînțeles.
Din dorința de a fi un frate bun, înțelegător și din cauza insistenței mele fără sfârșit de a nu mă trata ca pe o persoană cu probleme psihice care nu s-ar descurca singură, Trevor m-a lăsat să mă duc la cimitir cu condiția de a fi la ora 19 acasă.
Îmi minţisem fratele. Trevor știa că motivul pentru care eram aici era să văd locul de veci al mătușii Amra. Asta aveam de gând să fac, dar înainte de ceremonia la care Ethan m-a invitat.
Strâmb din nas nemulțumită de cât de exagerată eram. Încă nu mă lăsam să am încredere în Trevor așadar el încă nu știa de Ethan. Imaginea chipului lui Trevor nu aduce altă amintire în capul meu decât cea de când am găsit acel pistol. Nu puteam avea încă încredere.
