Eram de-a dreptul uimită cum Trevor mulţumea tuturor oamenilor din spital în timp ce ieșeam. Îi prindea de mâini și se uita disperat în fericirea lui, adânc în ochii lor mulţumind repetitiv zâmbind.
Amnezie retrogradă sau amnezie de conservare.
Toate amintirile mele anterioare traumei au fost șterse, distruse cu ușurință. În timp ce fixarea amintirilor noi este posibilă, după cum mi-a explicat doctorul. Pe cât de fericită eram că sunt în viaţă, pe atât de mult începeam sa realizez că nu mai sunt bună la ceva. Îmi amintesc cum mă cheamă, prin ce am trecut în acea seară și atât. Cu asta trebuia să trăiesc în continuare. Nu aveam un început și se pare că nici un sfârșit prea curănd.
Iar el? Acel băiat radiant care te-ar prinde în brațe indiferent că ești necunoscut lui este Trevor. Fratele meu.
Greutatea de pe umerii mei devenea din ce în ce mai sensibilă atunci când mă gândeam că nu îmi amintesc absolut nimic legat de el și că nimic nu îmi poate aduce aminte. Încercam să evoc amintiri, secvențe cu el din orice detaliu al ființei sale însă eșuam și mă alegeam cu o durere de cap.
-Haide, pe aici, spune oferindu-mi unul din zâmbetele sale pline de viață și luăndu-mă de mână strâns.
Vreau să îmi retrag mâna încă din primul moment însă am renunțat cu un singur scop. Voiam să văd cât de mult mă putea ajuta o atingere. Pășim spre ieșire și mă surprind cu un sentiment de nesiguranță față de ce am să găsesc. O zi însorită? Am fost înștiințată că azi este 10 septembrie. Ies din spital cu gândul la căt am zăbovit într-un pat și privesc astfaltul, oprindu-mă. Lumina din jur era atât de puternică indundând tot orașul ce se deschidea în fața ochilor mei cu culori vibrante. Cerul era superb, atât de clar, norii erau la locul potrivit, albastrul era unul liniștitor. Aș fi putut continua să-l admir minute bune după imaginea cerului înainte să închid ochii în acea seară de care nu puteam să scap.
-Annalise? îmi aud fratele din urma mea.
Pierdută cu privirea prin detaliile arhitecturale ale clădirilor îmi dau seama că mă oprisem de ceva timp în drum doar uitându-mă în jur asemenea unei fete pierdute. Poate că păream pierdută, însă mă simțeam din ce în ce mai nepăsătoare față de trecutul meu cu fiecare lucru pe care îl vedeam și memoram.
Răspund cu un 'scuze' apăsat și continui să-l urmez spre mașina sa. Era una neagră, îngrijită, fără să lase vreun strat de praf pe buricul degetului atunci când o ating. Mă uit înapoi la Trevor crezând că îl aud râzând iar el zâmbește ciudat.
-De ce ai zâmbetul ăla? îl întreb curioasă de aerul său mândru căpătat în acel moment.
-Mașinile, mă pasionează din copilărie, ține să-mi spună.
Simt un nod în stomac și o dezamăgire care mă face sa înghit în sec pentru a nu simți cum ochii mi se umezesc. Copilărie, copilaria noastră pe care eu nu mi-o amintesc.
Înclin capul fără să mai rostesc ceva și deschid ușa mașinii, așezându-mă în locul din față de lăngă șofer.
Cu mâinile proptite pe volan, apare și Trevor, cu privirea îndreptată spre mine. Ochii lui albaștrii mă cautau, oftând lung parcă întrebându-mă ce am pățit.
-E greu, îi spun trăgând aer adânc în piept pentru a continua.
Aproape că ma scotea din minți faptul că eram nevoită într-un mod indirect să-mi explic sentimentele în acel moment.
-Știu, intervine concis punând grijuliu mâna sa peste a mea.
Am încleștat dinții și mi-am retras mâna rece înapoi în poala mea.
-Nu, nu știi, accentuez fiecare negaţie pe un ton distant pe care nici nu îl regret. Tu mă privești prin filtrul a o mie și una de amintiri în timp ce eu te privesc ca pe un străin, ii explic simțind cum motivarea de a începe o viață nouă începe să devină șubredă în mintea mea din cauza tuturor lucrurilor ce mă ancorau și țineau înapoi în trecut.
Simțeam tensiunea cum umple mașina și mă rog deja sa uit momentul. Din fericire aud motorul pornind și încep să mă relaxez.
...
-Bun venit înapoi acasă, Annalise.
Îl aud pe Trevor băgând cheia în broasca ușii vilei ascunse pe o străduță pierdută pe care nu am reușit să o reţin. Eram frântă.
-Realizezi cât de cliché-ic a sunat asta, nu? îl întreb.
Văd pe chipul lui o scurtă undă de fericire care însă dăinuie mai mult decât mă așteptam pentru o critică. Nu mai spune nimic și în sfârșit deschide ușa. Palmele îmi transpiră la prima vedere a interiorului. Era o casă decentă și îngrijită, lipsită de amintiri pentru mine.
Intru și încep să studiez fiecare detaliu, fiecare obiect lăsat de izbeliște, fiecare colţ. Văd niște scări și vreau să văd mai mult, ating bara și dau să urc până când îmi amintesc de Trevor.
Mă uit cu coada ochiului la el și îl văd stând în același loc în hol cu un rânjet incomod de privit pe chip.
Poate că eram amuzantă pentru el, cu expresia de pe chipul meu atunci când ma uitam în jur și încercam să surprind fiecare obiect în parte, însă speram cu adevărat să-și dea seama că nu era deloc melancolic sau îmbucurător.
Era terifiant, ca și când ai fost răpit și dus într-un loc necunoscut, fără prea multe căi de evadare. Încă eram în căutarea unor diferențe dintre mine și un copil mic și naiv dar tot ce găseam erau asemănări. Amândoi fără cunoștiință față de ce era în jurul său, amândoi încercând să meargă înainte.
În timp ce urc pe acele scări privesc sufrageria și alţi pereţi în gol cu un sentiment paranoic. Mă opresc la următoarea treaptă o secundă și mă întorc pe vârfuri.
-De ce nu sunt poze în jur? întreb asiguăndu-mă de ce vedeam.
Trevor nu se grăbește să-mi răspundă, agăţându-și mai întâi jacheta în cuier. Era calm, mai calm decât dimineața asta când mă ameţise cu extazul său legat de trezirea surorii lui.
-Când am aflat că ești în comă, am ascuns toate pozele cu noi, răspunde urcând și el pentru a ajunge lângă mine.
-De ce? continui fără să rup contactul vizual.
Trevor renunţă la contact cu ușurință și privirea îi cade în pământ. Aproape că pufnesc. Ce era atât de greu de spus acum, când teoretic revenisem în viaţa lui?
-Voiam să mă obișnuiesc cu singurătatea ce mă păștea cu tine în comă. Nimeni nu-ţi dădea șanse și a trebuit să renunț încet, explică fără să aibă tragere de inimă pe un ton îndurerat.
Încuviințez și într-un fel ciudat încep să mă simt mai bine. Reușisem să o fac de una singură când nimeni nu mai avea crezare.
-Annalise, îmi atrage Trevor atenţia din nou. Ești frântă, de ce nu te culci? întreabă pe tonul său normal la care revenise în scurt timp.
Îmi mușc buza inferioară și încep să urc din nou, lăsându-l în urmă. Nici nu știam unde era camera mea.
Eram obosită fără îndoială dar pentru un singur motiv, știam că mai bine aveam insomnii.
-Nu vreau să mai am ochii închiși.
AM's note: Și a fost și capitolul 2. Mi-ar fi de un folos enorm o părere despre capitol și despre personajul lui Annalise (cel mai mult), dacă există timp și dorință, mulțumesc de pe acum. :)
