Sunt pierdut. Vântul mă izbește puternic, lipindu-mi de față puținii stropi de ploaie. Mă așez pe o bordură rece. Stau singur, sub un felinar, privind luna. Părăsit, așteptând în zadar să o văd. Încă visez. Un vis frumos de iarnă, pierdut prin fulgii de zăpadă ce refuză să cadă. Simt cum frigul mă răpune. Mă întind pe ciment, îmbrățișând fiorii înghețați.
Întuneric. Cerul e lipsit de stele. Doar un ciob argintiu strălucește, vrăjindu-mă cu frumusețea lui. Zâmbesc trist și îmi ascund lacrimile. De ce o doresc atât de mult? Ea a venit doar în vis pentru a mă săruta. Nu a venit decât atunci când mi-am imaginat-o eu. Încă tremur când mi se conturează imaginea ei în minte. De ce ea? De ce eu? De ce noi?
Îmi adâncesc fața în palme. Îmi aglomerez pustietatea cu gânduri. Ascund liniștea sub o pătură de țipete. Arunc întunericul într-un ocean secat.
Ea - un vis fugar.
Eu - un astru fără nume.
YOU ARE READING
Castele de nisip
Short StorySufletele trăiesc, iubesc și au nevoie de putere. Gândurile lor se adună, se fac ghem și se așază undeva în interiorul nostru, așteptând să le ardem. Alegem să le ignorăm, să le dăm uitării, să ne ascundem în spatele rațiunii. Eu am luat cenușa, am...
