Pasiuni întunecate

Capitolul 12

     O bubuitură puternică mă face să-mi revin totalmente din starea de vegetație și să-mi îndrept întreaga atenție asupra ușii. Cu toate că bănuiesc de unde sau mai precis de la ce poate fi produsă bubuitura, corpul pur și simplu mi-a rămas țintuit de pat.

     Cu degetele tremurânde îmi șterg în grabă lacrimile sărate de pe obrajii roșii, iar cu o oarecare teamă cobor din pat. Zgomotele ce probabil provin de la parter se intensifică, iar toți mușchii corpului mi se cutremură de spaimă.

    Oare a venit cineva cu chef de ceartă? Nu ar avea cum. Deși ar fi vrut, niciun străin nu  poate  trece de bodyguarzii solizi ai lui Sean ce păzesc douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru nenorocita aceea de poartă de parcă am fii veșnic într-un permanent pericol.

     Pășesc tiptil pe holul îngust și slab luminat de un bec murdar până ajung la baza scărilor. Mi-e teamă să cobor. Sean a fost extrem de clar în ordinul său de a părăsii casa acum o jumătate de oră, însă pur și simplu nu am putut. Și asta nu pentru că nu aș fii vrut, ci pentru că criza de stomac se agravase mai rău decât de obicei, iar tremurul corpului a fost cu mult peste limita normalului. Amețeala nu îmi dădea priilejul nici măcar de a mă ține pe propriile picioarel, darămite să colind străzile în căutarea unui cămin.

     Cobor la parter și îmi țin respirația câteva momente. Pupilele brusc mi se dilată și sunt tentată să o iau înapoi pe scări în sus când privirile furioase ale celor doi masculi, ce se certau adineauri se îndreaptă asupra mea. Degetele le sunt strânse puternic în pumni, iar amândurora li s-a format aceeași venă pe frunte.

    Sean își încruntă sprâncenele de îndată ce mă vede și uită complet de prezența celuilalt tip și pășește spre mine.

—Urcă înapoi sus, mârâie cu dinții strânși la maximum. Îl văd al naibii de furios, însă încearcă din răsputeri să se calmeze.

—D-dar ai s-spus să plec, mă bâlbâi încurcată, clipind mărunt. Sean îmi zâmbește cu un colț al buzelor și îmi cuprinde ceafa cu o mână. Odată trasă mai aproape de el, profită de înălțimea sa și mă sărută apăsat pe creștetul capului. Buzele îi poposesc un timp acolo, iar eu îmi țin respirația. Sunt mută. Mută și de-a dreptul uimită de gestul său complet neașteptat.

     Trag o gură mare de aer de îndată ce îmi dă drumul și mă întoarce cu spatele la el.

—Du-te. Vorbim mai târziu.

     Mă împinge ușor de la spate, iar eu urc ascultătoare toate scările până la primul nivel al casei fără a mă mai uita în urmă. Abia după ce mă văd ajunsă în dormitor, iar ușa este închisă în urma mea îmi găsesc răgaz să analizez puțin ce tocmai se întâmplase.

     Mi-a cerut să plec, iar pe deasupra că nu l-am ascultat, am mai coborât și jos. În loc să fie furios că l-am surprins într-o ipostază nu prea pașnică cu acel străin, mi-a zâmbit și mi-a sărutat creștetul. Iar după aceea m-a îndemnat să rămân!

     Dacă mi-a cerut să plec de ce m-a sărutat? Iar dacă era furios, de ce încerca să rămână calm în preajma mea? Nu mai înțeleg absolut nimic! Cu toate că îmi tocesc creierii încercând să descopăr adevărul, soarta pare să-și bată groaznic joc de mine în seara asta.

     Aștept tăcută așezată  pe marginea patului. Încerc să-mi forțez urechile să înțeleagă ce se aude de jos, însă înafara unor contraziceri, nimic nu îmi atrage în mod cert atenția.

     Mă emoționez odată ce vorbele în contradictorii s-au oprit definitiv, iar niște pași apăsați se îndreaptă acum spre camera în care eu poposesc. Câteva secunde mai târziu Sean își face simțită prezența oarecum furios. Din nou. Tipul ăsta este bipolar? Cum poate un om normal să-și schimbe atât de repede stările? De la binedispus trece la furie, apoi la amuzament, iar acum din nou e furios. Am spus și o mai spun, niciodată nu voi reuși să țin pasul cu el. Fie că vreau, fie că nu.