Despre oameni...

/Despre Ana, o parte

Obișnuiam să stau în apartamentul meu până pe la ora trei și jumătate, apoi plecam să-mi beau cafeaua în oraș.
Acum, este ora cinci. Ora în care de obicei Ana ajunge la garsoniera ei îngustă, aș presupune. Mă mir să mă văd scriind despre ea, pentru că asta înseamnă că-i fac loc în propria-mi inimă și alter persoana mea nu ar fi de acord cu asta, privind spre trecut. Și, iată că îi aud zdrăngănitul cheilor și aceleași înjurături de fiecare dată când nu cedează clanța.
- Fir-ar a dracului! țipa vocea ei, atât de finuță.
Nu o cunoașteam prea bine. Tot ce știam despre ea este că nu vrea să audă de părinții ei, motiv pentru care la nouăsprezece ani stă singură în această târâtură de bloc. Este înaltă, și cu toate astea poartă tocuri de zece centimentri. E subțiratică și brunetă, iar ochii săi par a fi mai întunecați decât negrul. Îi place să poarte culori închise, așa spune, dar mereu o văd în rochii galebene, verzi sau roșii.
Mi-o imaginez destul de des când stau pe balcon singur sau mă ascund în colțul bibliotecii de la parter.O văd zâmbind cu gândul la un ruj grena și un ceai sau o cafea bună, savurând aceste trei lucruri esențiale pe vreun acoperiș, o terasă, un balcon îngust...
Aud trei bătăi puternice și deschid ușa de lemn. Și acum, jur că zâmbetu-i firav, ca de domnișoară. Îi zâmbesc și eu înapoi, și rămân acolo, stând în ușă și analizându-mi papucii mei maro. Niște papuci interesanți, au cusătura tot maro, dar dacă te uiți atent...
- Ce ai făcut azi? mă întreabă Ana.
- Nimic, am scris câteva poezii, am dormit, m-am mai uitat pe geam.
- Bună viață așa!
- Și tu? o întreb.
- Știi, pe fugă. N-am avut parte de nimic interesant.
Ana spunea mereu că nu a avut parte de nimic. Ori era misterioasă, ori viața ei era tare plictisitoare. Optam pentru prima variantă, căci aerul ei de femeie înaltă și părul lung, drept îi dădeau un farmec tainic.
- Auzi, dar n-ai vrea să intri, Ana?
- Ba desigur! Știi, acum mă gândeam, chiar ne-ar mai prinde bine câte o discuție.
- O, te rog, nu te descălța.
- Este în regulă, fac mizerie și-așa tocurile astea mi-au dat bătăi de cap.
O concluzie am tras din ce mi-a spus: din moment ce străzile erau doar prăfuite în oraș și ea lăsa mici urme de noroi, clar ceva se întâmplase. Și mai apoi, tocurile ei nu păreau la fel de mari ca de obicei, nu puteam decât să cred că a fost numai pe drumuri întreaga zi.
- Ce sufragerie frumoasă ai, îmi spune Ana.
- Chiar crezi? O consider puțin cam veche, nu prea la modă. Dar ceva în mine insista să o păstrez așa.
Ce discuție plictisitoare și simplă. Oh Doamne, vreau doar să știu mai multe despre tine! - îmi vine să-i zic. Sunt sătul de toate aceste cuvinte suflate prin aer degeaba, de a te analiza pe furiș, pretinzând că nu sunt interesat de trupul tău firav și de personalitatea ta întunecată. Îmi vine să-i spun atâtea, să mă descarc ca un nor gri, nervos, ofticat. Îmi doresc să-i strig numele prin perete și s-o chem în fiecare dimineață la micul dejun înaintea de a pleca pe dracu știe unde și de-ai pune câteva întrebări. Vreau s-o cunosc încet, dar nu așa, ca melcul sau ca iepurele terifiat de lup. Vreau să insist, să fiu perseverent, să am forță. Păcat că sunt doar un banal laș.
- Oricum, prima dată chiar am vrut să distrug tot ce-i aici, dar m-aș fi urât după aceea.
- Hm, de ce? mă întreabă, înaintea să se ridice și să se plimbe prin jur.
- Păi, nici eu nu știu. Probabil o cădere nervoasă. Mai am episoade, mai ales când nu-mi place ceva, știi...
- Da, mi se întâmplă. (În sfârșit - ceva interesant!) Adică, așa cred. (O, serios?!) Te-ai supăra dacă-mi fac un ceai?
- Tu ești musafirul, spun, zâmbind forțat. Mă duc eu să ți-l fac.
- Te însoțesc.
Se așează la masa mea micuță, modestă. Poate e prea puțin pentru ea? Mănâncă unul dintre cele patru mere și se uită atent la mine în timp ce pun apa pe foc.
- Știi, cred că de când suntem vecini, nu mi-ai arătat niciodată ce scrii.
- O, da. Păi, aș putea să-ți împrumut câteva publicații sau chiar să ți le dau de tot dacă vrei.
- Nu mă interesează ce ai scris în trecut. Probabil ai trecut peste! Mă interesează să citesc ce scrii acum.
De ce a pus atâta accent pe prezent? O interesează? Vrea să mă cunoască? Sunt eu nebun?
- Adică, de ce să-ți mai pese de trecut? În afară de faptul că, știi, tu faci bani de pe urma lui.
- Adevărul e că nu-i chiar așa important. Dar nu poți cunoaște o persoană doar din eul său prezent.
- Contrazic. Există suișuri, coborâșuri, trecut, amintiri și toate cele.
- Ele te fac cine ești în prezent.
- Da, dar... A, scuză-mă puțin. Baia?
- Holul din stânga sufrageriei, ușa fără geam.
- Mersi.
Îi aud pași grăbiți, pentru o fracțiune de secundă. Telefonul ei se oprește din sunat. Mă frământă atât de tare persoana ei, încât nu mă pot abține și mă apropii să ascult. Din nou, țipete, urlete, certuri despre bani. Chestii complicate, fiecare vine cu valiza sa. Aud un ultim strigăt, nervos și hotărât din partea Anei. Fug repede și îi pregătesc ceaiul, ca și cum ar fi fost singura mea preocupare.
- Scuze pentru asta. Te superi dacă-mi aprind o țigară aici sau trebuie s-o fumez pe balcon?
- Cum vrei tu.
Buzele ei mari fac contact cu hârtia de pe buretele filtrului. Fumează țigări subțiri, pe care le ține pe vârful degetelor. Un gest enervant în general, dar, privind-o pe ea, eram total fascinat. Îmi luam privirea de la chipul ei sculptat de divin și din când în când, mi-o aruncam din nou în necunoscutul ei feminin. Îi pun ceaiul în față și mi-l prepar și pe al meu. Ea ia ultimul fum și stinge țigara în linguriță. Îi ating degetele lungi, subțiri în timp ce iau filtrul pentru a-l arunca la gunoi. Simt un mic șoc electric, inexplicabil. Nu știu dacă și ea simte la fel. Mă pierd nu numai în ochii ei, ci în ea. Ana pare nepăsătoare, sau mai mult gânditoare, nu-mi pot da seama. Frământată de ceva, privindu-și ceaiul cu sprâncenele încruntate, mușcându-și buza de jos.
- Ești bine?
Nu-mi răspunde. În continuare pare pierdută, cotrobăind printre afecte, sorbind din ceaiul fierbinte.
După patru minute întregi de tăcere care chiar nu trec ușor, se ridică de la masă.
- Da, îmi răspunde. Dar trebuie să plec. Mă sărută pe obraz, își ia tocurile și iese pe ușa mea veche, de lemn.
Rămân plutind, cu mâna stângă pe obraz, lăsându-mi degetele să cadă lin de pe piele. Buzele ei, atât de fine. Rămân așa până se lasă beznă în apartament, contemplând.