A fost un moment putin dureros pentru mine, mai ales pentru ca, mergand in banca, am observat ca locul de langa mine era liber. Laurie s-a mutat langa Josh, desigur, care aparent este noul ei prieten! Frate, daca este ofticata, macar sa se manifeste mai putin dureros pentru ceilalti! Cum imi voi mai petrece eu restul zilelor fara un coleg de banca? M-am asezat si am inceput sa caut prin clasa cu privirea un coleg sau o colega cu care sa stau in banca. Hammie, fata care mananca trei sendvisuri pe zi? Nu mersi, nu am chef sa inot printre firmituri de cate ori ma ridic de pe scaun. Janice? Fata care vorbeste despre schnautzeri in CONTINUU? Nah, nu prea cred. Joey? Care la 15 ani inca plange cand aude muzica din filmul "Titanic"? Scuze, dar nu! Hei, dar cine e fata aia de la geam? Aa, e Cassie, o colega din grupul emo al scolii. Are suvite verzi si poarta tricouri cu 3 marimi mai mari si ghete de armata...vara. In fine, ce am de pierdut? Stai, are casti in urechi? Perfect, fana a muzicii! Hai la ea!
- Hei, Cassie! am zis eu atingand-o usor pe umarul drept acoperit de suvite verzi.
- Salut... aa...
- Macy. Da, suntem colege de 6 ani. Stii?
- Tu esti in scoala cu noi? Sau esti eleva noua?
- Sunt aici de 8 ani. Tu doar de 6. Dar hei, asta e viata, unii oameni sunt mai invizibili nu? Stii tu la ce ma refer, i-am zis eu razand si impingand-o usor. Insa s-a uitat la mine ciudat pe sub pleoapele imbibate in tus negru.
- In fine, curcubeu, de ce ai vrut sa vorbim? a zis ea cu un ton usor sarcastic la cuvantul "curcubeu", intrucat amandoua purtam haine negre.
- Pai, Laurie s-a mutat de langa mine, si ma gandeam ca poate tu ai vrea sa fii noua mea colega de banca, am facut propunerea zambitoare.
- Aha, si de ce tocmai eu sunt norocoasa castigatoare? a intrebat cu acelasi ton sarcastic care de data asta nu a fost prea dragut.
- Pai am vazut ca ascultai muzica la casti, si muzica e pasiunea mea! Ce ai zice sa vorbim despre asta stand in banci alaturate? am zis cu un glas cat mai tentant.
- In fine, ce am de pierdut decat cheful de viata.
Ok, asta nu a fost prea dragut. Ne-am asezat in bancile noastre si am inceput sa vorbim.
- Deci, am inceput eu, ce muzica asculti?
- Rock, a venit raspunsul fara prea multe emotii in glas.
- Aha, interesant... Si care sunt formatiile tale preferate?
- Pierce the Veil, Black Veil Brides, Marilyn Manson...
- Aaa... Ok, dar Rihanna sau Christina Aguilera? Sau Demi Lovato sau...
- Ho, usurel greieras hiperactiv. Am zis rock. Ce treaba au pufuletii aia roz cu rock-ul?
- Pufuletii aia roz? Hei, nu mai vorbi prostii. Ai uitat ca tu esti cea care asculta emo-isti cu parul slinos si venele taiate? Nu prea cred ca ai dreptul sa ii critici pe ceilalti cantare-...
Nu am avut timp sa imi termin propozitia caci Cassie s-a ridicat si a plecat. Treaba ei, nu am nevoie de ea. Imi pot gasi alt coleg de banca.
Deci, pe cine sa mai întreb? Nimeni din clasa nu ascultă nimic interesant. Doar rockeri, dubsepisti si alte genuri neinteresante, ba chiar enervante. Nici nu am inspiratie. Mi-am aruncat privirea dezgustata in parchetul umed de urme de talpi, asteptand ca ziua asta sa treaca cat mai repede. Pana cand in jurul meu s-a adunat intreaga sleahta de colegi, iar unul din ei imi indesa o palarie cu bucatele de hartie in fata. Nu putea fi de bine.
- Nici nu vreau sa intreb ce e.
- Stii forte bine ce e. 3 ore de Youtube, mi-a spus un coleg.
- Asa, si daca nu vreau? Si daca nu ma intereseaza? De ce nu uitati de mine, ca deobicei? De ce nu ma ignorati? Sunt invizibila mereu, acum de ce sunt in centrul atentie voastre obsesive?
- Tu esti ultima persoana din clasa care are de indeplinit misiunea. Ia un biletel.
- Dar de ce? De ce va pasa de mine? Care e scopul, sa ma convertiti in viciul vostru cu Internetul? De ce nu ma lasati in invizibilitatea cu care ma tratati deobicei? am rastit eu sarind de pe scaun.
- Tu ai ales asta, a soptit Laurie ca pentru ea.
- Cel putin eu nu am tradat pe nimeni pentru un baiat din ofticare, i-am raspuns privind-o cu ochii in lacrimi de furie si rusine.
Dupa aceste cuvinte, Laurie a sarit la mine si m-a tras puternic de par.
- Dupa cate mi-ai facut inca ai tupeul sa comentezi?! a scrasnit ea cu ura in privire.
- Tradatoare dornica de atentie! Daca eu nu ti-am oferit popularitate, atunci m-ai lasat balta pentru un necioplit care sa te faca el vedeta nimanui,nu? am tipat eu, apoi i-am dat o palma fara sa vreau. Si a fost una destul de zdravana.
Laurie s-a ghemuit cu mana pe obraz, in timp ce colegii se uitau la noi masca. Eu clocoteam de teama reactiei ei si de durerea sufleteasca pe care mi-a provocat-o.
- Voi ce va mai holbati? am urlat. Plecati la locurile voastre, ignorati-ma! ACUM!!!
Intreaga clasa s-a indepartat incet de banca mea, fara sa le vad insa reactiile, caci am inchis ochii si am cazut pe scaun. Am auzit cum scaunele se misca, iar colegii se ridica in picioare pentru a o saluta pe profa de romana, care a intrat in clasa. Eu nu m-am putut ridica. Sunetele din jurul meu se transformau incet in ecouri vagi. Mi-am ridicat capul care parca avea doua tone si nu mai vedeam decat o ceata alba care se raspandea. Un tiuit insuportabil imi strapungea urechile. Coloana vertebrala mi-a cedat. Nu mai simteam nimic, dar imi aminetesc cum ultimul lucru pe c are l-am vazut a fost parchetul.
Mi-am deschis ochii. Un tavan de un alb impecabil imi aparuse in fata. Un miros de curatenie si sterilitate plutea in aer. In mana stanga aveam o perfuzie, si in loc de uniforma monocroma purtam un halat de pacient. Eram intr-un spital.
Am incercat sa imi rotesc capul in lateral, insa eram foarte ametita. Insa auzeam perfect. Langa mine era o femeie care statea cu spatele. Am dat un geamat involuntar, iar ea s-a intors inspre mine. Era o asistenta.
- S-a trezit, a zis aceasta cu vocea ei calda.
- Schimba-i perfuzia, si porneste aerul conditionat, a raspuns alta voce feminina, mai matura.
Am auzit încă câteva cuvinte mai soptite, apoi uşa deschizandu-se.
Era mama.
- Scumpo, eşti bine? Cum te mai simţi?
- Păi, bine, cred, dar ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici? am întrebat eu nedumerită.
Mama şi asistenta şi-au aruncat nişte priviri cu subînţeles, care transmiteau ceva rău.
- Ai avut un atac cerebral, a răspuns ferm asistenta. De asta ai leşinat.
După încă un schimb de priviri care mă speria de-a dreptul, mama s-a uitat în jos şi a zis:
- Spuneţi-i tot.
- Macy, eşti bolnavă. Ai o afecţiune cerebrală care nu îţi permite ca de azi încolo sa ai stări emoţionale extreme şi nici sa nu faci eforturi care suprasolicita creierul.
La auzul acestor cuvinte, am simţit cum cerul mi se prăbuşeşte în cap. Nu ştiam ce sa zic. Vroiam sa întreb de când am această boală, însă asistenta parcă mi-a citit gândurile.
- De câteva luni bune, însă nu s-a manifestat din cauza că ai dus o viaţa liniştită. S-a declanşat acum când ai suportat această... întâmplare emoţională.
- Si... aş putea sa...
- Nu, mi-a citit ea mintea din nou. Doar dacă vei păţi ceva traumatizant. Aşa că ai grijă de tine şi creierul tău. Se poate trata dar s-ar putea sa dureze ani buni. Acum vă las, ai tot ce iti trebuie, mă întorc peste o ora. O zi bună doamna, a încheiat asistenta privind spre mama, apoi a ieşit din salonul alb.
Nu îmi venea sa cred ce mi se întâmplă. Cum o să mă trateze colegii de acum înainte? Nu vreau sa ies din acel anonimat în care nu am probleme cu creierul, dar dacă nu vor şti, aş putea sa patesc un atac în orice clipă. Oficial îmi venea sa explodez.
