Epilog

6K 280 26
                                    



După 10 ani

Îmi strecor capul în cameră și îi fac semn Mirei din ușă:

—E gata?

—Asta m-ai întrebat și acum 10 minute! Nu! Pleacă odată de aici! Spune nervoasă, iar eu încep să râd și închid ușa.

Mira a fost singura persoană care m-a ajutat să mă integrez mai bine și mai repede în spitalul ăsta. E o fată de treabă și o asistentă de minune. Dar și când o scoteai dintr-ale ei, scăpa ea de tine cu orice preț.

Reușisem! Terminasem facultatea și acum lucram în spital ca asistentă. Mă ocupam de bolnavii spitalului și de urgențe atunci când era cazul. Îmi plăcea când mi se cerea ajutorul pentru că îl ofeream cu plăcere.

Nici nu am știut cum să reacționez atunci când am aflat că o să devin mamă. Prima noastră noapte de dragoste a fost atunci când m-am întors de la facultate. În aceeași noapte în care Derek m-a cerut de soție, în fața mamelor noastre. Am sărbătorit în casa pe care o luasem cu puțin timp înainte să venim. Avea doar o singură cameră cât de cât mobilată și ne-am chinuit puțin până să o punem pe picioare.

Aveam o familie frumoasă: mama, care cu greu s-a despărțit de mine atunci când m-am mutat cu Derek în noua noastră locuință, Derek, care lucra la o firmă cunoscută în tot orașul și fetița noastră, Liza, în vârstă de aproape 5 anișori.

Acum am aproape 30 de ani și nu îmi doresc nimic mai mult decât ca familia mea să fie fericită și sănătoasă.

—De câte ori să îți spun să te duci acasă și să îți vezi de concediul tău și să mă lași să îmi fac treaba aici?

Mă întorc repede și o văd pe Mira venind spre mine.

— Știu că nu trebuie să vin până aici pentru asta, dar...Crede-mă că nu mă pot abține, spun râzând. A ieșit?

Dă ochii peste cap și îmi întinde un plic.

—Acum, du-te acasă! Spune și se pierde prin mulțimea care vuia prin spital.

—Mersi! Strig după ea și ies din spital, mergând spre mașină.

O lăsasem pe Liza cu vecina cu care era obișnuită să rămână în zilele în care eu și Derek eram ocupați. De obicei, eram toți trei acasă deoarece Derek mai lucra și pe laptop și făcea proiecte, iar asta putea face și de acasă. Când era chemat la ședințe, nu avea ce face și eu la fel, când aveam urgențe la spital. Practic, lucram non-stop.

Traficul era îngrozitor și semafoarele parcă rămâneau blocate pe aceeași culoare mereu. Mă uitam pe geam la lumea care trecea pe trotuar. Vedeam cupluri, părinți, copii alături de bunicii lor.

Îmi opresc privirea pe o fetiță care era de mână cu un bărbat în vârstă. Bunicul ei. Îmi aduc aminte de tata pe care nu-l mai vizitasem din ziua aceea.

Îmi mut privirea de la ei și pornesc la drum și decid să îi scriu o scrisoare tatei când ajung acasă. Scuze nu erau prea multe, iar mama nu m-a privit niciodată cu ură pentru că nu mai doream să merg la el. Un lucru era sigur: nu mai voiam să sufăr. Și Derek mă încuraja să trec peste și să consider că acele vremuri sunt demult apuse. Nu voiam să uit și oricum nici nu puteam, dar chiar îmi doream să nu mă mai simt așa vulnerabilă de câte ori îmi aduc aminte.

Parchez mașina la locul ei și intru în casă unde le văd pe doamna Jonson și pe Liza. Cea mică era jos jucându-se și vine fuga la mine când aude ușa, iar eu mă descalț.

Drumul spre IubireWhere stories live. Discover now