Matriţa Clişeului

Panseluță Vampirel

.

          N.A.: Al doilea clișeu tratat. Cel al vampirului nemuritor și foarte puternic care se îndrăgostește de tânăra naivă și toate complicațiile iubirii lor cu năbădăi...

         Printr-un parc nu tocmai liniștit, într-o noapte înstelată, o tânără domniță se plimbă cu pași apăsați. Zglobia noastă Mărioara, cu ochi mari de căprioară, a fugit de acasă. De ce? Pentru că mămica și tăticul nu vor să-i cumpere ultimul model de telefon mai deștept ca ea. Așa că-i supărată. „Ce viață nedreaptă și crudă! Ce părinți răi și neînțelegători!" gândi ea cu lacrimi șiroindu-i pe fața tencuită.

         Tot mergând ea așa se auzi, la un moment dat, o turmă de derbedei fluierând în spatele ei. Tânăra noastră domniță, în mare-i înțelepciune, le zâmbi prietenește și le făcu cu mâna. Draga de ea, o fată așa de politicoasă. Nu simțea pericolul nici dacă ar izbi-o în mutră. Dar să trecem peste. Deci merge domnița prin parc, dar ceata din spatele ei era departe de a fi prietenoasă. Din contră, pungașii își întețiră mersul să o ajungă din urmă.

         Fiind niște neciopliți nespălați și beți, începură să o tragă de haine și de părul lung și încâlcit, atât de negru de zici că a scăpat-o mă-sa în smoală când a fost mică. Dar nu apucară să-și ducă la împlinire dorințele necurate că din ceața deasă a nopții ploioase se ivi o silueta lungă și slabă, de radiografie ambulantă, a unui tip palid la față și cu colți lungi și ascuțiți.

         — Lăsați fata în pace și cărați-vă! le șopti creatura cu o voce șâșâită și bale prelingându-se pe buzele crăpate.

         Speriați nevoie mare de ochii roșii bulbucați trupa veselă o rupse la fugă mâncând pământ pe post de cină.

         — Vai! Tânărul meu cavaler în armură strălucitoare, rosti anemic Mărioara cu ochii injectați de iubire și leșină la picioarele salvatorului de zici că era o păpușă confecționată din cârpe murdare.

         Acum, să ne înțelegem, „tânărul" cavaler nu este, tehnic vorbind, un cavaler în adevăratul sens al cuvântului. Nu. El este un vampir antic și de demult, turbat de foame, care a ieșit la vânătoare. Soarta, fată rea, i-a scos-o în cale pe mândra Mărioara și vampirul nostru viteaz s-a simțit lovit hăpt în corason de săgeata perversului Cupidon.

                                                                      *

         Dis-de-dimineață mândra Mărioară din deal se trezi. Nu vă mai descriu tot procesul de înfrumusețare cu peria prin păr și printre dinți că îl știți deja de la Pătrunjica. Facem o derulare pe repede-înainte și ajungem la școală când domnița noastră dă bot în bot cu salvatorul ei pe holurile școlii...
        — Vai, tu ești cavalerul meu... șoptește ea cu vocea răgușită de emoția care o strângea de gât.

         — Da, domnița mea. Eu sunt, Panseluță Vampirel, sclavul tău pe vecie. M-a lovit Cupidon aseară în inimioară și nu mai vreau să te mănânc. M-am îndrăgostit ca un nebun, sunt bun de legat în cămașa de forță. M-am amorezat! Dar trebuie să-ți mărturisesc că sunt un sac de oase nemort... își pune sufletul chinuit pe tavă Vampirel.

         — Vai de mine, să fiu eu aleasa sufletului tău nemuritor? Te accept cavalere, nu mi-e frică de tine, declară mândruța noastră cu... ahem... chiloțeii umezi de... iubire nemuritoare.

         — Atunci vei fi a mea pe vecie domniță curajoasă. De astăzi ești prințesa vampirilor! proclamă al nostru nemort infectat cu virusul vampirus nemortus.

         Dar fericirea lui nu dură mult că, din neant, o bătrână zgripțuroaică apăru.

         — Zei și tunete, mândrucă dragă, de când te caut. Oh, șalele mele, găsit-am Doamne pă prințesa pierdută.

         De îndată ce rosti aceste cuvinte, baba roti un baston, pe jumătate mâncat de termite, și-i lovi pe cei doi amorezi fix în mijlocul frunții. Evident că au leșinat amândoi.

         Sărim mai departe, căci acțiunea este galopantă și nu ne permitem să pierdem timpul. Așa. Acum se trezesc cei doi amorezi pe un tărâm necunoscut Mărioarei, dar pe care Panseluță îl cunoaște bine. Este chiar tărâmul ascuns al vampirilor. Aia adevărați, nu sclipiciuri în soare. Și acolo, cu ajutorul babei cocoșate cu baston, tânăra noastră domniță află că este copilul de mult părăsit al cuplului regal. O zână rea și ciufută a pus un blestem pe ea și a transformat-o-n om, aruncând-o apoi de pe balcon fix într-o ghenă de gunoi, în spatele unui bloc, în lumea oamenilor.

         Acum, ca să fim clari, zâna asta invidioasă este amanta regelui vârcolac. Fiul regelui vârcolac, Pachețel Mușchețel, era promis spre veșnica pomenire Mărioarei. Și amanta asta voia și ea o bucățică din fiu, dar deh... nu se putea așa că... răzbunare!

         Și acum să vezi dilemă mare. Mărioara noastră, cu creierul cam într-o ureche și rațiunea fugită pe cealaltă, nu știe pe care să-l aleagă. Pachețel Mușchețel avea un trup de-i picau plombele și minte puțină, exact așa cum îi plăcea ei, dar Panseluță Vampirel, în ciuda aspectului de radiografie ambulantă călcată de tren, era dulce cu ea, mai ceva ca diabetul zaharat. Cum spuneam. Domnița noastră se află într-o mare dilemă.

         Bun, ca să nu ne lungim prea mult, din nehotărârea domniței apar o serie de conflicte. Război cu vârcolacii și o idilă pe ascuns cu prințul moștenitor. Intră în scenă și zânele și Regele Vampir află că Regina n-a fost fidea cu el și căprioara Mărioara este, de fapt, jumătate zână, jumătate vampir. În același timp se află că nici tanti ce conducea zânele n-a fost fidea și rezultă o îmbârligătură din care rezultă că Mărioara și Mușchețel erau oraeșce neamuri, deci iubirea lor este imposibilă. Din asta înțelegem că Panseluță țopăia prin ținut de bucurie. Se lasă într-un genunche și-i propune Mărioarei să-i devină șoață într-u eternitate. Ș-uite așa au trăit ei fericiți până la adânci... tinereți. Ș-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună. Fin.