Sayuri

Prolog

1931,

Anul în care eu şi Yeong-ja a mea ne-am căsătorit a fost şi încă este unul dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea şi îl retrăiesc de fiecare dată când aud clopotele bătând la biserică. Asta se întâmpla când eu de-abia descoperisem exportul cu tutun, iar ea încă mai studia moda. Fiindcă fotoliul ăla pe care stai e atat de asemănător cu cel pe care obişnuia în vremurile ei de studentă să coasă perle pe rochii de seară, în nopţile pe care i le dedic lui Jules Verne o văd lucrând la rochia ei de mireasă, tânără şi naivă şi cu degetele pline de înţepături de la prea multe ore petrecute sub lumina lămpii. Am avut mereu un suflet bătrân, dar ea a fost singura persoană care, doar din vorbe, mă făcea să mă simt tânăr.

La nuntă am chemat aproape jumătate de oraş, pentru că voiam să mă fălesc cu bogăţia proaspăt dobândită şi, mai ales, cu soţia mea, şi pentru că eram suficient de prost pentru a nu-mi păsa de ziua de mâine. Într-adevăr, nu mi-a păsat, şi poate sună ironic din partea mea să spun asta, dar nu regret. Acum, la sfârşit, nu regret nimic.

În ziua în care ne-am căsătorit a plouat foarte tare şi, pentru că astăzi plouă la fel, mi te voi lăsa moştenire la masa asta, sperând ca tu, draga mea, să nu mă dai uitării.

20 martie 2016