Sayuri

Capitolul XIX - Sicriu

"Nu te-am mai văzut de cinci ani şi, din fericire, nu am uitat niciun detaliu din tine. Te ţin minte ca şi când tocmai am băut cafeaua împreună— o bei scandalos de dulce! Pe măsură ce îmbătrânesc, golul dintre noi îmi pare din ce în ce mai mare şi, sincer, nici împletitul de coroniţe nu mai e suficient pentru a repara haosul acesta; să mă repare pe mine. În tinerețea târzie pe care am petrecut-o negându-mi dragostea pentru tine, te vedeam peste tot pe cer şi, când au început să îmi apară firele albe, când abia începusem să îmi dau seama cum să te iubesc cum trebuie, timpul pentru noi se scursese deja."

Cartea era plină cu astfel de cuvinte, majoritatea regrete şi declarații de dragoste prost formulate, toate păcatele unui singur om, scrise în cerneală veche de zeci de ani— o sinopsă a omului Chanyeol care nu a dezertat niciodată, ci s-a legat cu lanţuri de ţărmurile încinse de soare ale Japoniei şi a rămas să lupte de unul singur cu ceva mai înfricoșător decât orice armată. A rămas să se lupte cu umbra îndepărtată a lui Baekhyun. La patruzeci de ani, această umbră care se pierdea în mirajul verii deveni o pată. La cincizeci de ani, pata se făcu strop. Până la optzeci şi cinci, stropul se făcu punct mic şi neclar dintr-o amintire mută.

***

— Chanyeol nu e bine. îmi spuse Minseok într-o altă încercare de-a mea de a le face o vizită. Nu e bine deloc. Şi nu e doar o răceală. Mi-am dat seama ca nu are niciun rost să ascund asta de tine. Şi... te rog, stai departe pentru o vreme.

La zile bune de la Crăciun, ţurţurii atârnau la fereastră, mari şi instabili şi, din cauza lor, soarele se refracta pe podeaua abia spălată în câteva dungi lunguieţe şi subţiri. Aerul de ora zece dimineața era, în general, un amalgam de înălbitor amestecat cu o orchestră de radiouri. De afară, Prince se lupta cu ştirile din trafic şi cu stelele de argint care erau încet date jos de pe stâlpii de iluminat.

— Adică îmi spuneţi să îmi văd de viață şi să aştept ziua în care veţi veni la mine să îmi spuneţi că Chanyeol a murit?

Întrebarea mea l-a tensionat pe Minseok, dar răspunsul lui veni imediat, fluid, fără greutate. La auzul lui, am pufnit:

— Da, du-te acasă şi fii tânără. Pentru că tu nu trebuie să vezi un om murind.

— Nu se poate.

— Nu fac asta pentru Chanyeol. Ia-o ca pe un sfat din partea cuiva care a văzut moartea trecându-i pe la ureche. Am văzut zeci de muribunzi şi cadavre. Chanyeol, pe de altă parte, a văzut sute, căzând în faţa lui ca grâul secerat. Ai văzut vreodată vreo creatură cum moare? Chiar şi un gândac de bucătărie e groaznic de privit, zvârcolindu-se în încercarea lui de prinde iar viaţa de mână. Chanyeol se află acum în aceeași stare, iar tu nu ai cu ce să îl ajuţi. Niciunul dintre noi nu mai are ce să facă pentru el.

— Nu poate să moară acum!

— De ce?

Întrebările lui Minseok mă induceau mereu în eroare. Nu ştiam ce să îi răspund sau dacă ar trebui să îi răspund măcar. Avea privirea prea goală pentru a căuta în ea vreun strop de validaţie sau vreun indiciu.

Răspunsul veni târziu şi dezamăgitor:

— Pentru că e singur aici.

— Pentru că Baekhyun nu s-a întors niciodată la el şi acum îţi e milă de bietul nenorocit. îmi spunea Minseok care, văzând că mă încăpăţânam să îl ascult, renunţă. Bine, du-te la el. Nu te opresc. Ştiu că nu o să îţi placă.