Luna Neagră

Scrisoarea

Soarele se înălțase deja sus pe cer când bătrânul maestru și Feya se apropiau de locul stabilit pentru întâlnire. Fericirea de a ieși din orfelinat s-a consumat repede întrucât peisajul caselor elfilor suspendate printre ramurile copacilor înalți, străzile pavate cu pietre albe, tarabele cu fructe proaspete sau produsele de patiserie abia scoase din cuptor, a fețelor familiare și, în general, tot ceea ce însemna Elwangard rămanea în urmă. O porniseră pe o potecă frumos pietruită cu flori plantate de o parte și de alta până când aceasta s-a transformat într-o cărare de pădure obișnuită. Regatul nu se mai zărea printre crengile copacilor, rămânând cu mult în urma celor doi călători.

Împrejur era liniște, doar cântecul păsărilor umplea aerul și foșnetul frunzelor sub greutatea călătorilor. Pădurea era tăcută la fel ca și cei doi care o cutreierau. Niciunul nu vorbea, însă acest fapt nu ii deranja; era o tăcere confortabilă.

"Maestre?" S-a auzit un glas timid după un timp.

"Spune."

"Câți dintre voi sunteți? Mai sunt și alții pe care îi vei învața tainele lumii?"

"Draga mea, noi suntem 4. După cum știi probabil, ne-am dobândit numele de "Maeștrii Călători" chiar din cauza acestui fapt: de secole întregi călătorim și îi învățăm pe cei demni de cunoașterea acestor taine. Câte unul dintre noi se află în fiecare Regat. Eu am ales să cutreier prin împrejumirile de lângă Elwangard în speranța că mi se va arăta cineva care să fie potrivit pentru această misiune și iată-te pe tine aici acum." A explicat bătrânul, trecând o mână prin barba lui albă și lungă. Ochii îi erau acoperiți de o glugă bleumarin și corpul trecut de vreme îi era apărat de o robă de aceeași culoare. La șold purta o sabie lungă prinsă de o curea din piele maro închisă și ascunsă într-o teacă argintie cu modele de aur desenate pe toată lungimea ei. De asemea, săculețe mici pline cu tot felul de sticluțe și ingredinete atârnau de aceeași curea, iar Feya încerca să își dea seama la ce foloseau, însă nu avea curajul să întrebe.

"Ce arme știi să mânuiești?"

"Poftim?" Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de această întrebare neașteptată.

"Știi să te lupți cu vreo armă?" Bătrânul a întrebat din nou, reformulându-și întrebarea.

"Cuțitul de bucătărie se pune?" Obrajii i-au luat o culoare rozalie, simțindu-se umilită de propiul ei răspuns. Toată viața și-a petrecut-o într-un orfelinat cu reguli bine stabilite și limitații de la o mulțime de lucruri, nu avea de unde să știe cum se mânuiește vreo arma. Lumea de afară îi era într-aproape cu totul străină, dar știa că are să recupereze multe. Până la urmă, elfii nu sunt nevoiți să fie presați de timp, doar au o eternitate să facă tot ceea ce vor.

"Nu-i nimic. Te voi învăța eu. Sunt sigur că și ceilalți sunt în aceeași situație." A oftat bătrânul și a clătinat din cap. "Dar problema este, care armă ți se potrivește ție? Sabie, arc, ciocan? Sau poate..." A oftat din nou, șirul gândurilor fiindui întrerupt brusc. S-a oprit din mers și a început să caute disperat prin buzunare. "Aha! Bine că mi-am amintit." Elfa era confuză și îl privea întrebător pe bătrân. "Feya, ascultă-ma cu atenție și bagă bine la cap ce îți voi spune eu acum, da?"

"Desigur, maestre. Dar ce s-a întâmplat?" A întrebat ea îngrijorată, jucându-se cu materialul mantiei sale de culoare neagră.

"Aici am o scrisoare care îți este adresată ție."

"Mie? De la cine?"

"Da, ție. Lasă-mă să termin. Persoana de la care am primit misiunea de a te găsi și de a-ți înmâna bucata asta de hârtie este tatăl tău. Mai mult nu mi-a spus, însă nu știu ce scrie înăuntru." Cu aceste explicații, i-a dat plicul în care se afla scrisoarea. Ea a acceptat-o, plecându-și capul și părul său negru ca pana corbului căzându-i pe față, ascunzându-i ochii care începeau să îi lăcrimeze.

"Dar eu nu am familie." A răspuns, ștergându-și ochii albaștrii care au acum s-au înroșit. "De ce s-ar gândi să ia legătura cu mine chiar acum? Și asta înseamnă că eu nu sunt nimic special, ci m-ai ales pe mine doar fiindcă trebuia să îmi dai această hârtie?" Vocea i-a cedat la sfârșit, înecându-se într-un șiroi de lacrimi calde care îi curgea peste obrajii încinși.

În acel moment, Marn s-a apropiat de tânăra care plângea și suspina, punându-i o mână pe umăr și i-a grăit hotărâtor, "Chiar dacă tatăl nu m-ar fi rugat să fac aceasta pentru el, eu tot pe tine te-aș fi ales ca să-mi fi elev. În jurul tău se află o aură nemaiîntâlnită până acum, iar tu nici măcar nu ți-ai dat seama de asta. Așa că, hai, capul sus! Acesta nu este motiv de plâns." Ridcându-și capul, ea și-a șters lacrimile și și-a trecut o mână prin părul ei lung, aranjându-l puțin.

"L-ai cunoscut pe tata? Cum este? De ce m-a abandonat?" Cu glas tremurând a rostit aceste întrebări, neînțelegând de ce ar fi abandonat-o dacă încă dorea să țina legătura cu ea.

"Nu știu motivele. Citește ce scrie în plic, poate răspunsurile pe care le cauți se află acolo." A încurajat-o bătrânul.

Mainile fine îi tremurau, iar hârtia argintie s-a mototilit puțin, însă plicul continua să strălucească în razele pale ale soarelui. "Nu. Nu știu de ce, dar ceva îmi spune că timpul nu a venit încă pentru mine să citesc această scrisoare."

"Intuiția îți este cea mai bună călăuză, iar dacă ea te îndrumă astfel, nu ai de ales decât să o crezi." I-a răspuns bătrânul cu căldură în vorbe. Feya a intenționat să îi înapoieze plicul argintiu, însă Marn a clătinat din cap. "Ține-o la loc sigur." Astfel, ea a găsit un loc liber într-una din gentuțele de piele pe care le purta la brâu, agățate de o curea neagră care o cuprindea de jur împrejur, peste corsetul din piele maronie cusut și legat cu ață albă. A închis gentuța și și-a reajustat mantia și bagajul pe care îl căra pe spate.

"Îți mulțumesc că mi-ai adus la cunoștiință faptul că unul dintre părinții mei este în viață. Cine știe, poate după ce devin mai puternică, voi reuși să mă întâlnesc cu el." Un zâmbet slab i s-a așternut pe chipul ei palid, iar în ochi parcă i s-a aprins o flacără albăstruie, căpătând o nuanță vie. Marn a observat acest lucru și a râs clătinând din cap, în timp ce s-a întors pe călcâie și a pornit-o din nou la drum.

"Ești exact ca și el. Nu e de mirare că sunteți rude." Trecându-și mâna prin barba albă, a făcut această observație și a luat-o înainte pe cărare.

"Poftim?" Feya a început să îi rămână în urmă, confuză la remărcile bătrânului.

"Nimic! Haide, trebuie să ne grăbim, altfel nu vom ajunge până la apus la întâlnirea cu ceilalți. Am zăbovit destul stând la palavre!" Și cu aceasta, și-au continuat drumul, razele calde ale soarelui stingându-se tot mai tare, lăsând întunericul să le ia locul.