Luna Neagră

Corn de Luptă

   Câmpul înverzit se scălda în lumina arzătoare a soarelui de vară, făcându-le munca bărbaților din sat cu mult mai mai grea decât deobicei, având nevoie de numeroase pauze pentru a se răcori din pricina căldurii insuportabile.

   Cei 4 învățăcei și-au croit drum prin aglomerația din sat, ajungând pe câmp. S-au uitat în jur și au căutat un loc izolat, lipsit de sătenii care trudeau pe câmp.

   -Haideți acolo! A spus Fingon, arătând spre un petic de iarbă, lângă marginea pădurii, ferit de razele puternice ale soarelui. Toți au luat-o într-acolo, nerăbdători să își încerce puterile, ca niște copii care au primit o jucărie nouă.

   -Ei bine, haideți să ne apucăm de treabă. Boran și Fingon, știți ce aveți de făcut. Duceți-vă mai încolo ca să pot s-o învăț pe Feya ce trebuie să știe în liniște. Cei doi l-au ascultat pe Morrin și s-au dus câțiva metri mai în față, până când nu se mai auzea nimic din ce vorbeau.

   Feya stătea nemișcată, strângând la piept teaca în care se afla sabia, temându-se că ar putea-o pierde în orice clipă. Morrin, văzând-o, a ridicat dintr-o sprânceană, însă nu a comentat nimic referitor la teama ei inexplicabilă.

   -Pentru început, nu vei călători așa cu sabia. Trebuie s-o legi la curea, ca să îți fie ușor s-o scoți când îți iese un inamic în cale. Uite așa..., și i-a arătat felul în care sabia sa era prinsă la brâu. Uitându-se cu atenție, Feya și-a deslipit sabia de la piept, a dat la o parte mantia care îi acoperea corpul, dezvăluind cureaua de piele neagră, lucioasă, care îi cuprindea figura subțire, îmbrăcată într-o cămașă albă strânsă de un corset maroniu legat la spate. Pe curea erau agățate gentuțe de piele în care se aflau diverse lucruri, printre care și plicul argintiu de la Marn. A prins teaca înstelată în partea sa stângă, lăsând materialul mantiei să o învăluiască în întuneric, dând frâu liber stelelor să strălucească în beznă.

   -Cred că e bine așa. A spus ea cu glas timid, privind bucata de metal acoperit care atârna de cureaua din piele.

   -Foarte bine. Acum scoate sabia din teacă și ține-o înaintea ta cu ambele mâini. Uite așa, scoțând și el sabia sa greoaie, Morrin a dus-o cu ambele mâini în față, iar Feya i-a copiat mișcarea. Acum du sabia deasupra capului, apoi lovește ușor la dreapta aerul, adu-o iar deasupra capului și lovește din nou ușor spre stânga. Confuză, Feya a incercat să imite mișcările, însă mâinile îi tremurau așa că tot procesul a ieșit puțin cam stângaci.

   -Destul de bine. Mai incearca odată. A ordonat Morrin, iar Feya s-a supus, repetând mișcările de câteva ori până când a înțeles cum trebuie să procedeze. A zâmbit, privind sabia apoi pe Morrin.

   -Nu pare atât de greu. A râs ea slab, fiind conștientă că de abia învățase prima pagină dintr-o carte groasă și complicată.

   -Nu te bucura încă. Pe câmpul de luptă inamicul nu așteaptă până ca tu să-l lovești. Explică Morrin, în timp ce o briză puternica a venit dinăuntrul pădurii întunecate, făcându-le pielea de găină. Feya a privit înspre direcția din care a bătut vântul, simțind parcă ceva urmează să se întâmple, însă ridică din umeri și se întoarse cu mintea înapoi la antrenamentul ei.

   -Acum încearcă să blochezi. Uite așa, ridicând sabia deasupra capului, apoi a coborât-o până când era înaintea feței sale, blocând ușor la dreapta în aer, după care a ridicat-o din nou deasupra capului, repetând procesul și a blocat la stânga. Feya l-a urmărit atent și a repetat mișcările de câteva ori în minte, apoi a încercat să le reproducă, de data aceasta mai bine decât cea anterioară. Morrin se lăsă profund mulțumit, aprobând din cap.

   -Încă puțin și te vei prinde de ceea ce ai de făcut. Bineînțeles, adevăratele instincte se nasc pe câmpul de luptă, când nu ai altă alternativă decât să te aperi și să supraviețuiești.

   -Te pricepi la astfel de lucruri, remarcă Feya, cu un zâmbet slab pe față. Cred că ai...

   Apoi dintr-o dată se auzi o bubuitură dinspre sat, urmată de sunetul unui corn de luptă, țipete și fum care se înălța, creând nori gri pe cer. Bărbații aflați pe câmp au luat-o la fugă spre sat unul câte unul, cu uneltele de muncă în mână, gata de luptă. Cei patru învățăcei au rămas în urmă, neștiind ce să facă.

   -Maeștrii se află acolo, trebuie să mergem după ei, tună Boran, strângând mânerul toporului în mână atât de tare încât degetele i s-au îngălbenit. Însă nu au apucat să ia o decizie căci l-au văzut pe Olmund, alergând către ei, mantia fluturând în spatele său, cu barba și părul zburând în toate părțile și gâfâind atât de tare că răsuna tot câmpul. Dacă situația nu ar fi fost cea de față, imaginea ar fi una incredibil de comică, însă, date fiind circumstanțele, nu era.

   -Voi... Trebuie... Să fugiți... Până mai puteți... A gâfâit Olmund, încercând să-și găsească respirația.

   -Bătrâne, calmează-te și spune-ne ce se întâmplă. A încercat să-l calmeze Fingon.

   -Nu e timp! Afigatun este în pericol din nou, dar de data asta nu din cauza războiului dintre națiuni. Un nou împărat și-a făcut apariția.

   -Cine? A întrebat Boran cu glas rece.

   -Nu știu, dar supușii lui nu sunt prea pașnici. De aceea trebuie să plecați cât mai repede puteți de aici! Comandă bătrânul, privindu-i pe cei patru. Ne vom revedea cât de curând, dar acum trebuie să îi protejăm pe cei de aici.

   -Și chiar vreți să plecăm așa, ca niște lași cu coada între picioare?! Se răsti Morrin.

   -Morrin, trebuie să-l ascultăm, interveni Feya, are dreptate. Nu avem cum să le ținem piept. Trebuie să plecăm.

   -Am încredere că îi vei călăuzi bine, Feya. Zâmbi Olmund. Fiți cu ochii în patru pentru călăreți îmbracați în armură neagră.

   -Da, maestre, încuviință ea, apoi îi îndreptă pe toți ceilalți către pădure. Ne vom îndrepta către mormântul eroului înlănțuit. Vă vom aștepta acolo.

   -Fie ca vorbele tale să se adeverească. Acum, hai, ștergeți-o de aici! Răcni Olmund, iar cei patru au luat-o la goană după elfă, prin pădure, după care și el s-a îndreptat din nou spre sat.

   "Să sperăm ca ne vom revedea cu toții cât de curând."