Din Umbră

11. Bătaie cu roșii

-Ești sigură că te descurci până ajung eu mâine acasă?

-Da, nu-ți fă griji.

-Vezi că și Dean lipsește, să nu te bagi în bucluc!

-Eu? Niciodată.

-Ai grijă cum mergi...

-Da, am înțeles ideea Emily! Ne vedem mâine!

Închid telefonul înainte să mă înnebunească cu sfaturile sale. Emily este foarte stresată din cauză că în ultimul timp este solicitată mai mult ca de obicei la serviciu și că eu trebuie să stau singură. Cea mai mare teamă a sa este să nu cumva să mi se întâmpe ceva. Adevărul este că liniștea mea sufletească s-a evaporat din momentul în care am vorbit cu Dean acum o lună.

Cine s-ar lua de mine după masa? Pentru că eu am terminat treaba la Universitate pe la orele 16, iar acum merg direct spre casă. La bibliotecă am progresat destul de mult cu aranjatul de cărți, însă tot singură fac treaba pentru că Dean nu are de gând să părăsească acel laptop prea curând. Legat de cifrele lăsate de Kevin nu am aflat nimic. Pot însemna orice! Nu exclud posibilitatea ca totul să fie doar o coincidență!

Uitați că am întrebat retoric „Cine s-ar lua de mine după masa?", pentru că în momentul în care mai înaintez un pas mă simt smucită într-o înfundătură. Realizez destul de târziu că sunt înconjurată de 4 tipi uriași fără șanse de scăpare, dar asta nu mă determină să renunț să evadez din cușca umană.

-Unde este documentul?

-Care document? întreb pe un ton cât de relaxat pot, pentru că inima o ia la goană și simt cum lacrimi de teamă amenință să se ivească din ochii mei.

-Ști bine despre ce document vorbesc! Dacă colaborezi, s-ar putea să-ți dăm drumul... Evident după ce ne asigurăm că „uiți" de această întâlnire!

-Voi „uita" dacă plec acum, fiindcă am impresia că dacă mai stau aici puțin va deveni ceva de neuitat!

-Atunci dă-ni-l! urlă tipul care stă în fața mea.

Ceilalți sunt poziționați în formă de pătrat în jurul meu. Abia acum remarc faptul că toți patru au cagule ce le acoperă fața și îmbrăcăminte neagră. Trebuie să scap cât mai repede de aici dacă mai vreau să trăiesc! Încerc să urlu după ajutor, dar gura îmi este acoperită de un material. Mă simt ridicată pe sus în timp ce mă dau bătută sleită de puteri. Acum nici soarta nu mai poate să mă salveze!

Se pare că din nou vorbesc prea repede, pentru că fața mi se luminează la propriu din cauza unor faruri de motocicletă. O siluetă neagră coboară de pe ea și ține un pistol îndreptat spre noi în mâna dreaptă. Cred că motociclistul este de-al lor! Sunt pierdută! Inspir adânc, însă sunt întreruptă de sunetul de glonț ce străpunge aerul. Unul din tipii de lângă mine se prăbușește înjurând printre dinți: piciorul drept este rănit.