O viaţă "normală"... (II)

✘1. Însfârşit ne-am întors!✘

"Când vrei să uiţi pe cineva, înseamnă că te gândeşti la el."

Mă îndrept cu paşi repezi spre aeroport, neputând să-mi controlez bătăile accelerate ale inimii. Mă opresc brusc si mă întorc spre micuţul meu cărăuş ce abia mai poate ţine pasul cu mine. Îi zâmbesc lacom şi îi iau o valiză din mână pentru a-i uşura treaba. Surâde şi mă ia de mână ca mai apoi să îmi lase un micuţ sărut pe buze. Ne reluăm tăcuţi traseul şi oftăm la vederea uriaşului aeroport. Ne întoarcem capul unul spre altul şi ne încurajăm prin priviri.

De la incidentul petrecut acum 3 ani, nu credeam că voi mai păşi într-un aeroport vreodată, dar de ziua mea, Yui mi-a făcut cel mai surprinzător cadou: două bilete destinate spre Seul. Sincer, duceam dorul Coreei, dar nu plănuiam să mă mai întorc din cauza amintirilor sfâşietoare. Deşi totul a fost îngropat adânc în trecut, nu am putut să nu mă gândesc la el când am auzit că voi merge în ţara unde mi s-au întâmplat acele lucruri. Dar.. mă bucur că am ocazia să revăd Coreea şi să îi simt aerul îmbietor.

Yui lasă bagajele pe o bandă rulantă şi revine lângă mine. Mă ia de mână şi înaintăm spre porţile de îmbarcare. Dăm biletele şi suntem conduşi spre avion. Urcăm scările avionului şi intrăm uşuraţi în el. Ne aşezăm unul lângă altul, eu fiind la geam. Am o senzaţie puternică de deja-vu, sper ca de data asta totul să fie mult mai bine şi să trăim în continuare normal.

Îmi pun pernuţa în jurul gâtului şi îmi închid ochii amintindu-mi toate clipele petrecute cu el şi trupa. Când am ajuns în România voiam să mă întorc a doua zi în Coreea pentru a lămuri totul. Mă simţeam atât de jalnic că am fugit de adevăr. Mă întreb dacă el s-a mai gândit la mine după ce am plecat. Oare ce mai face? Acum 3 ani dacă îmi ziceai că totul se va distruge cât ai clipi, ţi-aş fi râs în faţă şi eventual te-aş fi bătut. Dar cum se zice.. nimic nu e imposibil, nu? Practic dacă nu se petreceau toate acele evenimente, ar fi fost totul perfect. Îmi amintesc că odată cu aterizarea mea înapoi în România, nu mai voiam să văd pe absolut nimeni. O lungă perioadă de timp m-am închis în mine și am început să plâng într-una. A fost.. straşnic. Doar după câteva luni, Yui a reuşit încetul cu încetul să mă ajute în a depăşi depresia lăsată de Jungkook.

Nu îmi puteam imagina ca Yui, prietenul meu cel mai bun, să poată să-mi pătrundă în inimă şi să devină mai mult decât un simplu prieten. Ce-i drept, nu aş putea uita clipele petrecute alături de el, dar niciodată să nu spui niciodată, corect? Slavă lui Yui am trecut peste şi nu mai am nici un fel de remuşcare.

De fiecare dată când dădeam scroll pe diferite reţele se socializare şi îl vedeam mai mereu cu zâmbetul prezent pe buze, parcă un fragmenţel din inimă apunea odată cu fericirea mea. Dar, de ce zâmbetul său pare mai mereu fals? Nu e acelaşi Jungkook pe care îl admiram zi de zi. Este diferit şi monoton, aşa cum şi eu m-am adaptat acestui stil. Sunt diferită, nu mai sunt acea Yuuki naivă şi neştiutoare. Sunt mult mai puternică.. sau, aşa cred eu.

Din câte am înţeles, el şi-a refăcut viaţa şi are o nouă iubită de vreo 2 ani. Nu pot spune că mă entuziasmează faptul că m-a băgat definitiv în neant, fiindcă aş minţi. Dar, mă bucur că despărţirea noastră nu l-a afectat cum m-a alterat pe mine. Ce-i drept, când am auzit de relaţia sa acum 2 ani, nu mi-a picat atât de bine pe cât credeam. Şi m-am pregătit o groază pentru momentul în care va apărea şi vestea asta, dar toată pregătirea mea a dispărut într-o secundă, izbucnind într-un plâns isteric.

Simt o presiune pe braţ şi îmi deschid ochii întorcându-mi privirea spre partenerul meu de viaţă. Face un semn din cap ghidându-mi atenţia spre micuţa fereastră. Îmi măresc ochii când remarc că avionul se apropie domol de sol. Un nod mi se pune în gât nedându-mi voie să scot vreun sunet. Îl aud pe Yui chicotind şi îmi intorc privirea spre el scoţând limba.