Vampirium I: Iubește-mă așa cum sunt

Capitolul 17

C A P I T O L U L 17

"Eu și răbdarea"

  — Ești frumoasă.

Rămân înmărmurită la propriu în urma auzului vorbelor sale. Este primul compliment pe care Shawn mi l-a făcut în săptămâna de când ne-am întâlnit, primul și probabil și ultimul, pentru ca eu încă ma port la fel ca o stană de piatra. Nu știu dacă mai respir, cred ca am uitat de mult sa fac asta, iar el observa, pentru ca zâmbește.

  — Nu ai de gând sa spui nimic?

Zâmbetul din coltul gurii ma face deja sa îmi imaginez mult prea multe lucruri ciudate și totodată nepotrivite și ma trezesc înghițind în sec. Ori delirez în momentul asta, ori Shawn vrea sa rada de mine printr-un mod absolut patetic. Iar dacă face asta, își poate lua adio de la tot ce înseamnă legătură cu mine.

  — Ar trebui sa spun ceva?

Răspund după mult timp în care el a așteptat tăcut. Vocea îmi este răgușită, iar privirea nu mi se mai desprinde de pe fata sa, asa cum nici el nu ar da vreun semn ca ar vrea sa se îndepărteze.

  — Doar dacă vrei.

Ridică din umeri și privește spre lac. Profit de ocazie și inspir o gură mare de aer, apoi fac un pas în spate micuț. Se preface sa nu își da seama ca vreau sa ma îndepărtez și înaintează și el, rezemandu-si mana stânga in balustrada. Acum sunt prinsa între trupul sau și marginea foișorului și nu cred ca i-am simțit vreodată parfumul amețitor mai bine decât acum.

  — Locul ăsta îmi trezește atât de multe amintiri.

Își ridica privirea spre cer și realizez instantaneu că vorbește despre cea care trebuia să ii fie soție inițial. Privesc și eu în aceeași direcție, de parca as fi capabila sa zăresc ceva. Cerul este înnorat, nu se vad decât câteva stele și luna, care acum este acoperita pe jumătate de un nor cenușiu.

  — Spune-mi despre ea.

Regret imediat ceea ce am spus și ma fac mica la locul meu, așteptând ca Shawn sa izbucnească și sa ma facă sa ma simt ca o idioată pentru a nu știu câta oară. În schimb, contrar așteptărilor mele, el se încordează la auzul cererii și oftează adânc.

  — Era cea mai frumoasa femeie pe care o cunoscusem. Avea ochii albaștri, la fel ca marea. Știam cum se simte doar privind-o și reușeam astfel sa îmi dau seama și ce gândește.

Modul în care ii sclipesc ochii când vorbeste despre ea mă face să zâmbesc și sa plâng în același timp. Se vede de la kilometrii distanta ca a iubit-o enorm și ma simt ca o intrusa acum, știind ca urmează sa se căsătorească cu mine, cu toate ca el ar fi avut un viitor în fata cu o familie iubitoare. Dar mai rău este ca eu încep sa îl plac, iar el știu sigur ca nu va simți niciodată acest lucru, pentru ca inima lui ii aparține deja în totalitate Dianei. Nicio bucățică nu a mai rămas și pentru mine...

  — Iubea natura mai mult decât orice. Era una din puținele fete care prefera un picnic în mijlocul pădurii în loc de o cină fastuoasa la un restaurant care se întrece în stele cu cerul.

Și mie îmi place natura. Dar îmi place de asemenea sa cinez în oraș, nu contează în ce loc.

  — Îmi spunea mereu ca mama ei avea alergie la părul de câine și din acest motiv nu a putut sa aibe unul. I-am promis ca după căsătorie o sa cumpărăm unul și o sa îl creștem asa cum știm mai bine.

Râde.

Dar nu este tipul acela de râs vesel sau amuzat. Ci trist, care arata faptul ca ar face orice ca să o readucă înapoi pe cea care se pare ca l-a făcut cel mai fericit om din lume. Vad asta, o simt. Și il înțeleg perfect. Și eu as face orice sa o aduc pe Rosie înapoi la viață, dar de cele mai multe ori suntem dezamăgiți de soartă.