Hanul Ancuței - Mihail Sadoveanu

Negustor Lipscan

În sfârsit venise acel mult dorit ceas, când puteam sa ma pregatesc a asculta cu mare placere istorisirea prea cinstitului nostru comis Ionita de la Draganesti; dar, prin negura serii, s-auzira strigate si zarva pe drumul Sucevei. De la focurile noastre ne întoarseram cu totii capetele într-o singura parte. si cel dintâi, punând ulcica jos, se scula în picioare chiar comisul.

- Ce sa fie? ne întreba el cu ascutita nedumerire.

Noi nu stiam ce putea sa fie si nu gasiram vorbe de raspuns.

Comisul facu doi pasi spre drum. Atunci se arata din odaia ei si Ancuta, cu fanarul cel mare. Îl tinea la înaltimea pieptului si lumina îi rumenea obrazul, în aceasta lucire trandafirie ochii îi pareau mai mari si mai negri. Coborî cele doua trepte, grabi spre sleah; noi îi vedeam numai obrazul lunecând pe trupu-i de umbra.

- Trebuie sa fie niste carausi, prietine Ionita, îsi dadu parerea capitanul Isac. Când te-i întoarce la locul dumitale, sa bagi de sama sa nu-ti rastorni vinul, care-i lucru bun, macar ca nu-i scump.

- Carausi trebuie sa fie, încuviinta razasul.

Într-adevar erau carausi. Se auzeau voci groase care opreau boii: aho-aho! si lumina fanarului, fulgerând asupra întunecimii, descoperi dintrodata cara cu covâltir rasarite ca din pamânt. Oameni în alb se miscau, aparând si pierind. Cineva rosti cu voie-buiia:

- Buna vremea, jupâneasa Ancuta.

- Bine-ati venit, raspunse hangita.

În vocea ei era un cântec dulce pe care i-l cunosteam. Ridicând cu amândoua mânile fanarul deasupra capului, apleca fruntea ca sa-si deosebeasca mai bine oaspetii. Atunci aparu în lucirea facliei de seu, miscându-se spre gazda, un barbat barbos cu «aciuia si cu giubea. Barba-i era astâmparata si rotunjita de foarfece; râdea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit.

- Eu socot ca-i un negustor, hotarî capitanul Neculai Isac. Hangita îsi cunoscu musteriul si vocea ei crescu si scazu cu desmierdari:

- Chiar domnia ta esti, jupâne Damian? Atuncea mai ales esti binevenit si te poftesc subt acoperisul nostru. Porunceste carausilor sa traga peste podet si sa bage de sama sa nu pravale. Sa intre sub sandramà, unde stii ca putem închide portile ca la cetate, si n-ai nici o grija, chiar daca ai avea aur în buccele.

- N-am aur, draga jupâneasa Ancuta, se apara negustorul râzând.

- stiu, jupâne Damian: trebuie sa ai lucru mai scump; de-aceea sa fii fara grija. Pe lânga porti, pe care le cunosti, avem în popas la focul acesta lume buna care cearca vinul nou. Am taiat pui grasi si-am scos azi din cuptor pâne proaspata. Toate-or fi pe pofta inimii dumitale, mai ales stiindu-te ca esti un om caruia îi plac tovarasiile.

Razasul Ionita se amesteca, ridicând vocea:

-Apoi daca-i asemenea om dumnealui, noi cu mare placere îi gasim loc între noi si-l poftim cu dragoste la focul nostru.

- Domnia sa-i comisul Ionita de la Draganesti, hurui Ancuta ca o hulubita.

Iar negustorul se ploconi spre comis si spre umbrele de la foc.

- Pentru mine are sa fie mare cinste, grai el, si va rog sa ma socotiti ca cel mai umilit rob al domniilor voastre. Mai întâi însa cata sa-mi pun în rânduiala marfa, sa vad de hrana vitelor s-a oamenilor; si dupa aceea nimene n-a fi mai bucuros decât mine sa guste dupa mâncare un pahar de vin nou. Caci dupa cum si la carte scrie, vinul îndulceste inima omului si foloseste madularelor lui.

Comisul se întoarse la focul nostru si ne zise cu buna credinta:

- Mie-mi place negustorul acesta.