Printre Gratii

Capitolul 2

Din spusele prietenului meu gardian, Daniel, am petrecut aproximativ o săptămână în celulă. În acest timp, am terminat de citit cărțile date și am primit altele în schimb. Colegul meu, pe numele lui, Loki, încă nu a dorit să vorbească cu mine. Chestia asta mă face să-mi pierd toată speranța în a reuși să socializez cu el. Mă gândeam că odată ce o să fim amândoi blocați aici, o să reușim să evadăm împreună. După asta, el să se ducă unde are treabă, eu la fel - nimic mai mult.

De fiecare dată când trecea vreun Răzbunător sau gardian pe aici ca să-i ceară explicații în legătură cu nu știu ce sceptru, deschidea gura instant și nu mai tăcea. Când voiam eu să vorbească, în schimb, nici nu se uita la mine. Mă frustrează chestia asta. Mai mereu primesc ce vreau, dar, aparent, de data asta soarta este cu totul împotriva mea.

Chestia tristă e că dacă nu o să vorbesc prea curând, vor începe gândurile rele. În timp am observat că am nevoie mereu de cineva care să mă distragă de la realitatea asta crudă, în ciuda spuselor mele cum că sunt mai bine pe cont propriu.

Realizez încet, încet că încep să plătesc pentru păcatele mele. Mă uit spre podea. Încep să plătesc pentru toti oamenii pe care i-am omorât de plăcere, care aveau familii care poate că încă așteaptă ca ei să se întoarcă acasă.

Și începe...

E destul de târziu, știu asta. Mi-e cam somn, dar nu vreau să dorm. Simt cum mi se umezesc ochii. Îmi aduc aminte de fiecare persoană pe care am omorât-o vreodată. Lista parcă nu se mai termină. Am rănit o mulțime de familii, am rănit o mulțime de copii, am rănit o mulțime de oameni nevinovați. Prima lacrimă cade. Se prelinge ușor până în dreptul nasului, fiind apoi urmată de altele. Nu aș putea să le opresc nici dacă aș dori. Da, recunosc că nu prea are niciun rost acum, însă e prima oară când chiar sunt conștientă de ceea ce am făcut. Acum înțeleg și de ce sunt închisă aici. Sincer, merit tot ce mi se întâmplă.

În câteva minute, în loc să mă liniștesc, plâng și mai tare. De data asta las toate suspinele să iasă. Încăperea în care ne aflăm este umplută de sunetele mele. Mă pun pe pat cu fața în pernă și încep să țip. Mi-au rămas pe conștiință și acum se întorc împotriva mea. Acum când mă aflu în cea mai vulnerabilă stare posibilă. Oricum, era normal că asta o să se întâmple: singură, fără oameni cu care să schimb vreo vorbă, fără lucruri de făcut. Frate, măcar de mă puneau să muncesc în folosul comunității... Era un ajutor reciproc. Eu nu mă mai gândeam la tot ce am făcut, ei se alegeau cu niște geamuri spălate, cu niște trotuare mai curate etc.

- Scuză-mă... aud într-un final vocea lui Loki. Îmi ridic capul din pernă și-l privesc uimită. După o săptămână vorbește cu mine. Tot ce pot scoate din mine este un „Ce e?" care sună un pic cam prea ofensiv. Îmi poți spune de ce plângi? continuă el, cu un ton foarte calm.

Mă așez în fund, cu fața înspre celula lui. Lumina este destul de proastă, lucru care nu mă lasă să îi observ trăsăturile feței în totalitate. Ce-i drept, zilele astea l-am tot analizat. I-am tot observat profilul superb și felul în care doar stă și se holbează la bările de metal care-l împrejmuiesc. Tot ce știu sigur acum e că așteaptă ca eu să răspund. Trag aer in piept:

- Au venit după mine...

Mai mult nu iese.

Observ în umbră cum dă din cap în mod aprobator. De ce îl interesează de ce plâng eu? Până la urmă nu suntem prieteni, nici măcar cunoscuți în vreun fel anume. Eu nu l-am întrebat pe el de ce stă mereu așa tăcut și de ce se află aici. Dacă tot a dorit până acum să nu schimbăm o vorbă, eu i-am respectat dorința. Tot ce aveam în cap a fost că poate ne aliam și ieșeam dracu' de aici, dar dacă am văzut că nu am cu cine să fac asta, am renunțat.