"Nu tot ceea ce poate fi numărat contează şi nu tot ceea ce contează poate fi numărat."
Ochii-mi azurii si pătrunzători se holbau gânditori, deasupra clapelor de un alb imaculat si perfect imi stăteau mâinile ca gheata. Inca o încercare eșuată. Corpul imi devenea din ce in ce mai rece, mintea complotand împotriva dorințelor mele. Inima-mi era secata, nu ca acest fapt ar reprezenta o noutate demnă de aflat. Dimpotrivă, se juca numai cu mine, ca intotdeauna. Cred ca adora sa faca asta, sa ma vada suferind. M-am obisnuit deja, sa fiu mânată de cele mai întunecate sentimente care mai ca ma strângeau de gat. Se pare ca nu am mai putut sa le controlez, au ajuns ele sa ma învăluie in magia lor noncolora.
— Domnișoara, mai puteți încerca o data, de data aceasta veti reusi. Nu faceți greseala de a renunța la lucrurile pe care le faceți cu placere.
Mâinile-mi încleștate nu se mai pot stapâni, la contactul inevitabil cu pianul de un maroniu lucios acesta scoate un zgomot asurzitor, pulsul inimii mele incepand sa scape de sub control, din ochii mei ascunși de lume făcându-si loc o picătura înfierbântata de argint ce se unduia necontenit pe al meu chip palid, urmată de alte zeci, udand clapele pianului ce nu meritau a fi atinse de persoana mea. Șoapte interminabile imi invadau creierul, se dezlănțuia un adevarat razboi in interiorul sufletului meu murdar. Nu pot sa neg, uneori imi doresc sa nu dețin un suflet, poate lucrurile ar fi mai bune. Pe cine păcălesc, de atunci s-a dus totul naibii!
— Poate ca asta nu este ceea ce imi doresc de fapt! un urlet amenințător isi face loc printre lacrimile de foc ce imi invadau fata, picioarele mele luând-o fara dar si poate la goana, alergând in voia lor si secând toata energia din mine. Ele imi traversează inima ca ploaia peste oras si ma fac sa nu mai pot sta locului. Ele ma ucid, pentru mine sunt ca niște săgeți cu ținta fixa. Nici nu stiu de ce ma mai zbat. Oricât de mult as încerca, nu le mai pot stăvili indiferent de forța cu care am incercat pana acum sa o fac. Acestea sunt istorisirea durerii. Nu le consider o slăbiciune, ele te fac mai puternic. Sau ar trebui sa o faca. Am ajuns sa cred ca acestea sunt cuvinte pe care inima nu poate sa le rostească.
Ies din clădirea dărăpănată si ma reîntorc la singura prietena ce nu ma va lasa niciodata singura. Ploaia prin care imi pot vedea chipul zbuciumat. O urmez intr-o liniște amețitoare, poate ma va duce undeva, candva. Firele-mi de par ca noaptea se jucau ca doi copii pe fata mea, vântul amenințător spunându-si intr-un final cuvantul in aceasta poveste, parul meu parca vrând sa isi ia zborul. Frigul incomparabil incepe sa imi atace corpul, insa nu imi pasa. Cel mai bine este sa ma las purtata de către acesta. Sunetul incredibil al picăturilor de roua ce se lipeau de pământul atins de lacrimi ma face sa zbor, parca cele doua elemente sunt făcute unele pentru celelalte.
Ma aflu in Singurătatea ploii, aceasta se dezlănțuia in voia sa, pe cand sufletu-mi era inchis. Nu mai aveam nicio cale de scăpare, puteam sa jur ca ma aflu intr-un labirint fara ieșire, tot ceea ce urma sa fac era de prisos. Am pierdut tot ceea ce am mai de preț, chiar daca crede in mine, eu nu o fac si nici nu o voi face prea curand. S-a terminat tot. De atunci.
Respirația incepe sa-mi devină alerta, o durere îngrozitoare de cap parca incepe sa ma faca mult mai slaba. Cel putin am ajuns unde trebuia, florile odata colorate in culori vesele sunt acum de-a dreptul distruse de puterea incomparabila a săgeților de argint, insa le voi înlocui in zilele următoare. Degetele-mi tremurânde erau fixate in mocirla, parca strângeau pământul atacat de năpastă. Negrul domnea in fata ochilor mei asemenea boltei cerești, parul fiindu-mi ud leoarcă din cauza naturii, iar in acelasi timp lipit de chipul meu rozaliu. Distrusa era cuvantul ce ma definea cel mai bine din toate punctele de vedere. De ce m-a lăsat...?
Minute in șir am stat cu ochii ațintiti spre măreața piatra funerara, pana cand cerul s-a hotarat intr-un final sa se deschidă, s-a înduplecat, in timp ce ploaia ce imi mângâia sufletul pustiit s-a hotarat sa intre in vacanța, pana si ea m-a părăsit.
— Voi veni si maine, iti promit! soptesc mai mult pentru mine, in timp ce arunc o ultima privire desarta spre locul de veci. Cu pasi mărunți, asemănători cu ai unui om mai mult mort ma îndepărtez si ma urc rapid in primul autobuz ce mi se arata in fata ochilor mei cu adevarat răniți.
Spre uimirea mea zaresc un loc liber, asa ca ma așez si incep sa ma holbez la peisajele ce mi se arătau in fata câmpului meu vizual, așteptând ca mijlocul de transport sa plece in drumul sau. Vad cu surprindere ca in stânga mea o persoana isi face curajul sa se așeze. Cel mai probabil arătam ca un om al străzii, dar acest fapt nu este adevarat. Ma pot numi un om al ploii mai degrabă.
— Salut... ii aud glasul sau angelic pătrunzând prin urechile mele ude.
— Doresti ceva? ii raspund de-a dreptul nepăsătoare privind in gol, neintorcandu-mi privirea.
— Doar sa stiu daca esti bine. Esti uda din cap pana in picioare!
— Si iti pasa? Sunt sigura ca nu. Întoarce-te la viata ta perfecta, oricine ai fi! Daca vorbesti cu mine cel mai probabil vei avea necazuri, iar eu nu vrea sa iti distrug existența! ii raspund cu capul plecat, privind abătută in ecranul telefonului.
— Existenta mea e deja distrusa... imi șoptește, putând observa cum acesta se ridica, urmand sa coboare la următoarea oprire a vechiului autobuz.
Seara incepea sa isi faca apariția, ultimele raze ale soarelui aveau sa isi înceapă jocul cel măiastru impreuna cu zeci de culori, piesa de teatru ce se repeta in fiecare seara, acestea reprezentând dansatoarele neobosite, in acelasi timp neînfricate de pe bolta cereasca. Erau blocate in valsul lor măiastru.
*******************************************
Dupa o lunga, dar o lunga perioada de inactivitate pe acest cont m-am hotărât sa revin si mi-ar face mare placere sa va aud părerile despre acest început din "Destin înverșunat". Credeți ca aceasta carte merita continuata?
