Destin înverșunat

Capitolul 2 - Pierdut in abisul intunericului (X)

"Nu te opri atunci cand esti obosit, ci atunci cand esti terminat!"

— Trebuie sa inveti sa te controlezi! Spune blonda bătând cu pumnul in masa si privindu-ma pătrunzător, vrând sa arate ca ii pasa. Recunosc, multe persoane joaca un teatru atat de bun, atat pe scena propriu-zisa, cat si pe cea in care isi petrec fiecare zi. Viata. Pacat ca nu câștiga bani din asta.

Autocontrol. Un simplu cuvânt rostit cu o ușurintă atat de mare. "Auto", un element de compunere utilizat ca prefix. O analiza atat de clara a cuvântului. Pentru mine acest termen are un inteles inca nedeslușit, pot sa spun bizar. Nu intotdeauna a fost asa, doar ca circumstanțele mi-au schimbat incetul cu incetul modul de a gândi. Imi place sa fiu realist, dar in acelasi timp am o strângere de inima.

Toata lumea are așteptări diverse de la mine. Sau se poarta in acest mod din cauza ca vor sa ma trimită la spitalul de nebuni. Oamenii ma dezgusta. Dar daca eu m-as afla in rolul lor, chiar si eu m-as trimite undeva. Am trăit multe șocuri, iar din pacate si-au pus amprenta pe sufletul meu. Si pe mintea mea torturata in chinuri de nedescris. Ce poveste frumoasa!

— Ai spus ceva? zic nepăsător, in timp ce imi arunc privirea intr-un punct mort si incep sa sorb din cafea.

Facand abstracție de motivele pentru care ma aflu intr-o discuție "serioasa", pot sa spun ca aceasta terasa imi oferă un sentiment de liniște. Poate prin nuanțele sale calde, sau mirosul ce il inhalez si imi readuce in minte atâtea momente. De care vreau sa imi aduc aminte, dar pe care vreau sa le arunc in grota cu —lucruri inutile—, sau sa le închid intr-un sac si sa il arunc de pe o stânca, sau sa il ard. Nu e chiar atat de usor. Imaginatia nu reprezinta ceva ce sa te ajute. Eu imi sustin punctul meu de vedere, si anume cel ca aceasta vrea sa te afunde tot mai tare. Intr-un univers paralel cu faptele reale.

— Eu vreau sa iti fie bine! Din cauza a ceea ce a fost...ai devenit asa? Nu lasa ca aceste intamplari sa te sfâșie!

— Prefer sa plec! La revedere!

Scaunul dintr-un lemn bine șlefuit si de buna calitate scoate un zgomot destul de gălăgios, iar cat de rapid pot dispar din câmpul vizual al persoanei aflate acum cateva clipe in fata mea.

— Iti acord o luna... sunt ultimele șoapte ce imi răsuna in urechi. In capul meu deja se întruchipează atâtea imagini, din nou incepe sa gândească, iar cand o face, e prea mult. Atâtea cuvinte, atâtea speranțe deșarte...

Simple cuvinte, dar cu o însemnătate atat de mare pentru mine. Lacrimile înaintează pe al meu chip cu fiecare cuvânt apăsător rostit. Ma doare, si ma doare tare. Totul. Viata e apăsătoare, mai ales atunci cand simti ca iti scapa printre degete. Nu exista vreun cuvânt in vocabularul limbii române ce sa imi poată defini starea de spirit. Aceasta e moarta, ca inexistenta. Monștrii din capul meu nu imi dau tihna, pot deveni chiar foarte enervanți atunci cand vor. Iar eu ma supun.

Pierdut in abisul întunericului. Un simplu suflet printre altele mii. Ca un fir de praf ce se pierde prin mulțime. Fara importanta. O existența compromisa.

Pasi care la inceput păreau sa para destul de convingători, acum sunt rătăciți. Sunt rătăcit in acest univers, acum ca toata viata mea a luat alta întorsătura. Cat de adevarata poate sa fie zicala : "aparentele înșală". Cum totul in capul meu poate sa fie atat de distorsionat, realitatea e la fel. Iar nimeni nu ma va înțelege, nici nu ma astept ca acest fapt desprins din file de poveste sa se adeverească. Minte de copil.

Nu repede incep sa simt acele senzații cu care m-am obisnuit de ceva vreme. Iar tremur ca un apucat, organul ce are rolul de a-mi pompa sângele ce imi asigura viata incepe sa devină rebel. Nu vreau sa o pățesc din nou. Din bolta cereasca infinita incep sa cada cu brutalitate picături de sentimente. Da, asa am numit ploaia. Fiindca picăturile sale înfățișează perfect sentimentele umane. Ma calmează, ele reusesc sa ma puna inapoi in joc. Totul poate parea atat de ciudat, dar pentru mine deja aceste trăiri sunt normale.

  Dupa un drum anevoios Pășesc incet, dar sigur in automobil. Zeci de oameni, zeci de chipuri diferite. Unele suflete mânate de energie pozitiva, altele de cea negativă. Un singur loc liber in preajma. O fata distrusa de puterea naturii ce si-a gasit un punct fix in care sa privească. Ma îndrept spre scaun, nu inainte de a incepe o tentativa de conversatie. Pot observa ca aceasta persoana nu se afla intr-o stare buna. Iar eu nu vreau ca altcineva sa sufere asemeni mie. Indiferent daca este un strain sau nu. O forța Dumnezeiasca parca m-a atras fara sa vreau aici.

 
Vreau sa ii aflu povestea, caci dupa viata fiecărui om se poate scrie un roman bun!