Cu fiecare pas pe care îl făceam pe gresia rece, cu fiecare pastilă pe care o luam, cu fiecare bătaie de inimă, simțeam că am ceva. Fiecare atom din corpul meu o luase razna. Sufeream de ceva? Altă boală? Nu, nu altă boală. Atunci ce? De ce mă durea când nu ştiam ceva de el? De ce plângeam noapte de noapte în perna-mi umedă ascultându-mi melodiile preferate?
Ce-mi făcuse? Ce pățeam? De ce mă simțeam neajutorată în fața acestui sentiment? De ce totul era blur în jurul meu când vorbeam cu el?
Până când a apărut...ea. Şi mi-a dat o straşnică durere de inimă, o durere care nu mă lăsa să respir, ca un ghimpe care îmi străpungea sufletul. De ce era al ei? Eu nu însemnam nimic în ochii lui? Tot ce simțeam pentru el erau doar vorbe în ochii săi? El era artă, era bine, rău, era tot ce îmi doream, tot ce mă făcea tristă şi fericită simultan. Era fluturarea mea de aripi, smucirea genelor mele într-un somn adânc. Îl iubeam. Eram îndrăgostită iremediabil şi ireversibil.
