Mă durea. Inima mă durea, sentimentele pe care le purtam în mine mă dureau. Pe corpul meu parcă se contopeau venele violet cu obrajii-mi sângerii şi pielea mea palidă. Simțeam cum mă doare orice părticică din mine, cum răceala pe care o avusesem în suflet revenise, intermitent şi ochii mi se umpleau de lacrimi. Simțeam că trăiesc din nou, simțeam tristețe, ură, durere, orgoliu călcat în picioare, simțeam suferință.
Nu mai aveam ce lacrimi să plâng şi ce minciuni să mai cred. Mă distrugeam din nou, treptat, pe interior, din cauza absenței lui, din cauză că pentru el cel mai mult conta ea, centrul Universului său. Cu toate că, m-ar fi vrut. În mintea lui mă dorea aşa cum un copil mic tânjeşte după ciocolată, aşa cum un sărac îşi doreşte o bucată de pâine. Cu toate astea, tot pe ea o avea. Am renunțat la a mai spera, la a mai crede că mă iubeşte, că ține la mine, dincolo de anxietatea şi bipolaritatea cu care eram diagnosticată. Mă fărâmițam încet, încet în bucățele de cristal, în cioburi, în praf, în părți aproape minuscule ale existenței mele. Mă durea.
