Prințul dispărut (volumul 1)

12. Prinși

  —  Adelaide, ce ar fi să mergi acasă, să te odihnești puțin? întrebă Ethan, intrând în biroul Adelaidei. Se așeză pe biroul acesteia, privind-o pe fata creață, care privea, oftând destul de des, telefonul.

—  Nu merg acasă până nu-i găsim! murmură ea, mai mult absentă. 

  —  Adelaide, te rog, ai nevoie de odihnă! Cum vrei să faci față situației dacă ploapele tale se închid de oboseală? Știu, îți este greu să adormi, dar cum îi vei ajuta stând aici? De unde vei avea energie pentru misiune? Max doarme pe canapea. Eu voi fi aici, la fel si Danial și tatăl tău.Mergi și dormi, te vom suna când apare ceva! zise Ethan, privind cum Adelaide se ridică de pe scaun. Iși trecu mâna dreaptă peste umerii ei, apoi îi zâmbi dulce, conducând-o spre ușă.

—  Mă veți suna, da? întrebă imediat cum urcă în mașină, și îl privi cu un zâmbet forțat pe Ethan.

—  Poți fi sigură de asta! Condu cu grijă! țipă Ethan, atunci când Adelaide ieși din parcare. Se așeză pe treptele din fața sediului, apoi își trecu mâna obosit prin păr. Cu siguranță și el avea nevoie de un somn. 

Intrată pe aleea din fața casei, Adelaide privi fără vlagă casa din fața ei. Drumul spre casă nu i se păruse nicio dată atât de lung iar sufletul său nicio dată atât de greu. Își sprijini capul de volanul mașinii, fiind convinsă că se va prăbuși imediat cum va pune piciorul pe pământ. Îi era rău, așa că dechise geamul mașinii sale, lăsând vântul rece al nopții să intre în mașină.

Nici măcar nu știa cum ar trebui să se comporte. Ar trebui să fie îngrijorată pentru viața celui pe care l-ar putea numi fratele său mai mare dar și pentru partenereul, pentru care, chiar ar fi putut să simtă ceva? Ceva ce nu este ură? Ar trebui să fie în același timp supărată pe Mattew, pentru că a codat mesajele, sau pe Dylan că a pus la punct un astfel de plan si tocmai ea, partenera lui, a fost dată la oparte? Ar trebui să fie dezamăgită de Dylan, sau chiar de propria persoană, pentru că nu și-a dat seama că Dylan avea în cap acets plan nebunesc?

Timp de treizeci de minute încercă să-și dea seama ce ar trebui să simtă,și probabil ar mai fi stat dacă portiera de pe partea ei nu se deschidea într-un mod atât de brusc. Pentru un moment dori să țipe, apoi, când reuși să vadă ochii albaștrii ai fratelui său, expiră tot aerul, și ieși din mașină.

 Brațele adolescentului mult mai înalt decât ea o strânsără cu putere, iar un sentimnet de calmitate puse stăpânire fata creață, care se bucură de căldura corpului lui Noah.

  —  Ești bine? vocea lui Noah era ca o șoaptă, iar Adelaide oftă apăsat, închizând cu piciorul portiera ușii. Am văzut când ai venit, am tot așteptat să intri în casă... 

  —  Aș vrea să pot spune că sunt bine, dar  nu sunt.  Dylan, Toni, cât și Mattew, nu sunt de găsit, iar eu nu știu dacă pot să ajut cu ceva. Nu știu dacă aș fi cea mai potrivită persoană care ar putea ajuta la găsirea lor...

  —  Vorbeștii prosti, Ad. Vino, iți fac un ceai, murmură Noah, deschizând ușa. Privi cum Adelaide intră, și se așeză pe canapea. Oftă apăsat și dori să meargă spre bucătărie, dar vocea surorii sale îl opri. Vino aici! zise Noah când se așeză pe canapea. Își imbrățisă strâns sora, apoi își petrecu câteva minute bune jucându-se prin părul ei.   Dormi! îi spuse, atunci când Adelaide iși așeză mai bine capul pe picioarele lui.

  —  Nu vrea să dorm! spuse ea încet, privind masa de sticlă din fața ei.

—  Hei, voi fi aici. Dormi! murmură Noah, continuând să se joace în părul surorii sale, până când aceasta adormi, adormind și el la scurt timp.