VAMPIRIȚA

6. O forță mai presus de cuvinte...

*

Christopher se opri deodată. Inima lui încetă să mai bată pentru câteva secunde... privi în sus şi văzu castelul prăbuşindu-se. Strigă în disperare, iar urletul lui sparse tăcerea, prelungindu-i durerea.

Semida, la rândul ei, urlă şi dădu să se caţere pe munte, dar două braţe puternice o prinseră trăgând-o înapoi. Era mult prea târziu. Totul se năruise. Castelul nu mai exista. Muntele arăta sinistru, gol, în ruine.

Semida se întoarse şi îşi îngropă fața în braţele lui Christopher. Chipul lui, îngheţat rămăsese pietrificat, în timp ce lacrimile ei calde îi alunecau pe mâini, încălzindu-i-le. Pe lângă că îşi pierduse iubitul, îşi pierduse şi soră pentru totdeauna.

Rămaseră multă vreme acolo privind cum fumul se ridică spre cer, iar flăcările ardeau mocnit, până când se întunecă îndeajuns de mult încât nu se mai puteau să coboare de pe munte.

La un moment dat, răpusă de oboseală, Semida adormi. Vampirul o acoperi cu o pătură şi o lăsă să se odihnească.

El nu putea să doarmă. Sufletul lui era distrus. Inima lui se frânsese în mii de bucăţele... îşi pierduse viaţa odată cu moartea salvatoarei lui.

Nu fusese în stare să o salveze, să îi schimbe destinul. Acum pedeapsa lui era să trăiască în întuneric pentru totdeauna, rătăcind şi să uite ce însemnă să iubească.

Îşi lovi pieptul cu pumnii. Merita ceea ce primea. Cine era el? Un monstru! Cum îndrăznise să creadă măcar că va putea să se îndrăgostească? Nu merita să facă asta! El era doar un demon cu sufletul menit să sufere şi să ardă pentru veşnicie. Viaţa lui era terminată. Nu mai avea nici un motiv să mai trăiască.

Noaptea era apăsătoare. Mii de zgomote stranii ajungeau în urechile lui. La fiecare mişcare tresărea ca şi cum ar fi fost îngrozit.

Frunzele foşneau, corbii croncăneau, iar luna îşi prelungea razele pe pământ, atacând colţuri ale pădurii, ca un laser menit să taie tot ce prinde în cale.

O ceaţă se lăsă peste locul unde erau cei doi înfriguraţi. Vântul bătea cu putere scuturând copacii în jurul lor.

Semida se ghemui mai tare lângă Christopher, dar zgomotele o treziră din somn. Plină de teamă, se uită în ochii lui.

Era obosit. Se vedea pe fața lui. Arăta ca un cadavru în descompunere. Nu se mai hrănise de mult timp, iar acum faptul că nici nu putea să se odihnească nu făcea decât să îi prelungească chinul înfiorător prin care trecea.

Nici ea nu se simţea mai bine. Faptul că îşi pierduse sora o făcuse să aibă mai multe coşmaruri decât înainte.

Nici măcar noaptea nu mai era ce fusese, iar pădurea nu mai reprezenta o metodă de siguranţă.

Un geamăt surd sparse tăcerea lovind în urechile vampirului cu o forţă acută. Până şi Semida observase schimbarea din el.

Muşchii lui până atunci încordaţi la maxim părură că se relaxează pentru câteva secunde. Există speranţă! Iar asta le dădu curaj.

Se ridicară amândoi ca la o clipeală de ochi şi apoi o luară la fugă printre copaci.

**

Cădea în gol! Pământul se mişca mai repede decât ea... ce fusese în mintea ei să îşi dea drumul? Nici măcar nu ştia dacă avea să mai ştie ceva când ajungea jos. Ştia că moartea era aproape de ea.