fifty shades broken

Capitolul 5: Luke •

Capitolul 5: Luke

Și-a arcuit o sprânceană sfidându-și mama cu ochii ei cenușii. Era afectată de tot ce se întâmplase cu fratele ei. Șefa mea, Anastasia, le dezvăluise lui Ted și Phoebe lucruri mai puțin plăcute despre așa-numitul Jack Hyde, iar Phoebe era acum lângă mine în mașină turuind nervoasă tot felul de lucruri legate de ce i-ar face ea acelui om dacă se mai atinge de Ted.

Nu puteam decât să-i dau dreptate. Înțelegeam această grijă față de fratele ei. Poate că dacă eram în locul ei reacționam mult mai violent, lăsând la o parte orice urmă de raționament și băgându-l pe acel om în spital.

Însă ea nu era deloc așa...

Ea se aprindea repede, ca gazul, și îi trecea la fel de repede. Nu o credeam în stare de ceva necugetat. Nu de una singură. Nu fără ajutorul meu.

      — Dacă vrei răzbunare, să știi că sunt expert în astfel de lucruri. Îi aduc la cunoștință punându-mi mâna pe coapsa ei.

Clipește în grabă încă tensionată privind când la mine când la mâna de pe piciorul ei. Se pare că am tensionat-o puțin...

      — Mama se ocupă deja de asta, Luke.

      — În regulă. Să te duc undeva? Schimb eu subiectul.

Stă puțin pe gânduri după care aprobă tăcut din cap.

      — Unde să fie, domnișoară? Întreb involuntar, iar ea face o grimasă.

      — Sunt doar Phoebe.

      — Phoebe, unde ai vrea să te duc? Reformulez pornind mașina și ieșind de pe aleea mare a reședinței Grey.

      — Mi-e foame. Se plânge ea punându-și centura. Putem merge la un restaurant?

      — De fapt... cred că știu un loc mult mai potrivit.

      — Surprinde-mă atunci.

A fost tot ceea ce a spus. După a urmat un drum aparent scurt în care niciunul din noi nu a spus nimic.

Am parcat mașina în fața casei mari din fața noastră și m-am repezit să-i deschid portiera, în timp ce ea privea uimită în jur.

      — Unde m-ai adus? Întreabă confuză pliându-și buzele într-o linie dreaptă.

Ignor întrebarea ei, apucându-i încheietura firavă în mâna mea mare și o conduc spre intrare. Scotocesc prin buzunar până când dau de cheile de la casă, timp în care ea se fâstâcește agitată.

      — Jefuim pe cineva sau doar m-ai adus la tine acasă?

      — Aleg a doua variantă. Îi fac cu ochiul, iar obrajii ei se colorează vizibil.

      — E frumos aici. Spune automat și îmi aruncă un zâmbet călduros.

Adevărul e că nu se compara cu vila imensă în care locuia ea. Casa mea, confecționată toată din lemn, era mult mai modestă. Tatăl meu o cumpărase pe vremea când era un avocat respectat și nu un alcoolic ordinar care își varsă amarul în absolut orice conține alcool doar pentru a da uitări moartea soției lui. Acelea erau alte vremuri. Nu îndepărtate, ce-i drept, însă vremuri care nu aveau să mai vină vreodată.

Rămân tăcut preț de câteva minte, vreme în care Phoebe pur și simplu se holbează la mine.

Cred că-i cam place să mă privească.

      — Îți gătesc ceva. Spune-ai că îți e foame. Sparg eu liniștea arătând spre bucătărie.

Mă urmează tăcută. Atât de tăcută încât nu știu dacă respiră sau nu.