Poeta moriendi

4

mortem; anima mea

          Capăt de drum, pustiu, atât de rece. M-am regăsit în întuneric, în moartea sufletului scriitoricesc şi simt că am decăzut complet, uitat de propriile-mi creaţii. Nu mă mai zbat, nu mai rezist şi mă las purtat de acest glas macabru care mă cheamă. Sumbru, dar atât de senzual moartea mă alintă, e o adevărată frumuseţe. Sufletul meu atât de fragil se dispersează în vid, odată cu el şi rămăşiţele unui om cândva plin de atâta viaţă, de atâtea idei...

          Cuvintele încep să vină în cele mai lugubre momente ale existenţei şi plâng hrănit de această ură proprie şi melancolie. Le-am dat drumul prea devreme din viaţa mea. Dragele mele personaje, iertaţi-mi esenţa păgână şi primiţi-mă în universul vostru nemuritor. Acolo unde voi domni ca un rege, ca un infinit nemărginit, nepătat de boală sau alte pofte trupeşti. 

          Acolo... acolo unde am aparţinut mereu. Edenul oricărui artist.