Hide me

D O I

   Am împins porțile mari de fier, care acum sunt ruginite și pline de tot felul de plante, ieșind la iveală castelul.

- Sper să îți placă, e puțin cam veche dar e primitoare, îi spun eu dând laoparte niște crengi ca să pot vedea pe unde calc

- Al cui este castelul? întreabă el mirat

- Al meu.

   M-a studiat de sus până jos apoi și-a întors capul la castel.

- De când nu ai mai trecut pe aici?

- De multă vreme..

   Mi-am scos din buzunar cheia și am băgat-o în broască. Am rotit-o de două ori, scărțâitul ușii s-a auzit în ecou făcându-mă să tresar.

Bine ai venit acasă, Alexandra.

- Luminile nu merg, spun eu scoțându-mi telefonul ca să luminez, o să aduc mâine pe cineva să rezolve problema.

   Totul este la locul lui, nimic schimbat dar totuși foarte vechi. Pereții sunt acoperiți cu tablouri prăfuite și pline de pânze de păianjen.  Mobila este acoperită cu cearceafuri albe și ambele scări sunt deteriorate. Atâtea amintiri urâte dar și frumoase, atâta praf.
 
  Am șters cu un deget unul dintre tablouri și am văzut o mică parte din chipul mamei. Toate emoțiile m-au apucat de picioare și eram cât pe ce să cad dar mi-am scuturat capul și mi-am întors privirea spre el. Băiatul pe care nu-l cunosc dar totuși îl ajut. Este foarte cuprins de unul dintre tablouri, cel mai mare dintre toate. Acela încă nu se prăfuise de tot.

- O să te instalez în suvragerie, este spațioasă și retrasă, îi spun eu încercând să-l fac să nu se mai holbeze la acel tablou

   A oftat apăsat și și-a dus o mână la rana care curgea încontinuu.

- Vino după mine.

***

- Uite, îi zic întinzându-i niște haine și pături, astea o să îți țină de cald până pornește șemineul și uite si niște bandaje, poate te ajută cu ceva. Apropo, eu sunt Alex.

- Ai un nume de băiat, spune el dându-și cămașa jos.

   Acum tatuajele ieșiseră la iveală și nu sunt deloc puține.

- Alexandra e nume de regină.

   A bufnit și s-a uitat la mine râzând.

- Un castel pentru regina Alexandra, nu?

- Numele tău care este? îl întreb eu punându-mi mâinile în sân

- Toni.

   M-am rasucit pe călcâie și m-am trântit în canapea.

- Deci, Toni, de cine fugi?

- Asta nu e problema ta, oricum nici nu îi cunoști.

- Având în vedere că ești în casa mea, am dreptul să știu.

- O să îți spun, dar nu astăzi, spune acesta aruncându-și hainele în foc.

   Părul șaten deschis îi stătea acum în toate părțile dar are un aer care îți oferă încredere dar și frica în același timp. S-a aplecat și a ridicat o poză de lângă șemineu. A scuturat-o de praf și se holba la ea.

   M-am ridicat ușor de pe canapea încercând să evit întrebările legate de acea poză.

- Unde pleci? mă întreabă el imediat cum am deschis ușa

- Acasă.

- Păi și castelul ăsta ce e?

- Eu nu mai pot sta aici.

- De ce?

- Nu crezi că pui prea multe întrebări?

   S-a încruntat și s-a întors cu spatele la mine.

- O să vin mâine dimineață, nu îți face griji.

   Parchetul este foarte zgomotos la fiecare mișcare a mea. Știu că în drumul meu spre ieșire o să dau de holul acela, aș vrea pur și simplu să dispară..

*Flash back*

- Mami, de ce ne grăbim așa? o întreb eu uitându-mă în spate și încercând să țin pasul cu ea dar rochița mă împiedică.

- Alexandra, nu mai vorbii așa de tare! îmi spune aceasta lăsându-se pe vine și punându-mi mâna la gură

- Ce se întâmplă? De ce nu-mi spune nimeni ce se întâmplă?

- Vreau să faci exact cum îți spun eu, da?

- Da.

- Promiți?

- Promit.

- Vreau să te duci cu Hassan și să vă ascundeți, okay?

- Ne jucăm ascunselea? o întreb eu entuziasmată

- Da puiule, spune aceasta mângâindu-mi obrazul

   Știu că ceva nu este înregulă altfel mama nu ar fii plâns în fața mea. Știu că cineva rău a intrat în castel pentru că nu m-ar fii lăsat în grija altcuiva.

- Pe aici prințesă, îmi spune Hassan luându-mă de mână

   M-am uitat pentru o ultima dată în spate și am văzut-o pe mama cum stă pe podea, cu capul aplecat și coroana căzându-i făcând mult zgomot.

- Mami! un strigăt mi-a scăpat printre buze făcându-l pe Hassan să mă ia pe sus și să fugă

*End of flash back*

- Alex?

   Mi-am șters repede lacrimile și m-am uitat în spate.

- Ești bine? Ce s-a întâmplat aici de  întristează așa rău?

- Nu cred că aș putea vreodată să povestesc așa ceva, îmi pare rău, ne vedem mâine.

   Am năpustit asupra scărilor iar în fuga mea nebună m-am împiedicat și m-am izbit de oglindă. Spre surprinderea mea nu s-a spart.

   Când mi-am ridicat capul și mi-am văzut reflexia în ea am picat în genunchi. Pe lângă mine treceau tot felul de oameni pe care i-am pierdut dealungul anilor.

  Mi-am strâns pumnul și am lovit-o puternic, nu mai suport. Mi-e dor, mi-e tare dor de toți și de toate. Am rămas singură, nu mai am pe nimeni, simt că o iau razna. Singurul meu ajutor este băiatul de sus, Toni, poate cei care îl urmăresc sunt oamenii care mi-au omorât familia.

   O să plătească, toți, unul nu o să scape basma curată, vă promit, mamă și tata.