Protejând-o

Capitolul VIII

     Să respir pare incredibil de greu în momentul ăsta.

     Stau în fața casei mele, simțindu-mă de parcă n-am mai văzut-o niciodată. Inima îmi bate cu putere, și, deși exteriorul casei nu denotă că ceva s-ar fi întâmplat aici, eu știu contrariul.

     Îl las pe Chase în spate, prioritatea mea fiind să-mi găsesc familia teafără. Veranda micuță e împânzită de diferite flori, de care mama se îngrijea exclusiv în fiecare dimineață. Privirea îmi cade pe covorul "Welcome Home" care e strâmb și, din nou, mă îngrijorez pentru că mama e o persoană obsedată de curățenie și ordine. N-ar fi permis să fie strâmb covorașul.

     Sau poate devin paranoică.

     Deschid ochii și întru cu pași mari în micul hol. Scările de un maro închis sunt, spre oroarea mea, acoperite de pământ, flori și ghivece sparte. Cineva fie căzuse pe scări și dărâmase în cădere florile mamei, fie o făcuse intenționat.

     Chase, din spatele meu îmi pune mâna pe umăr dar n-are timp să-mi spună ceva că o iau înainte, pe holul care continua pe după scări intrând în livingul open space care arăta deplorabil. Cărțile din rafturile de desupra televizorului erau aruncate peste tot, pernuțele decorative sfâșiate iar toate decorațiunile aruncate prin toată camera.

     — Ce s-a întâmplat aici? Șoptesc, clipind des, încercând parcă să mă trezesc din coșmar.

     Mă aplec sa ridic cărțile de pe jos și le las pe comoda zgâriată, privind în conturare haosul din casa mea, în căutarea părinților mei care, însă, nu sunt niciunde.

     — Sper că sunteți bine, sper că sunteți bine.... Va rog, fiți bine, spun parcă sugrumată, abținandu-ma să nu plâng.

     Neavând ce face, încep să strâng cam ce se mai poate, restul fiind doar cioburi, cârpe și vată. Chase a dispărut căci nu-l mai văd prin apropiere. Las matura dar când văd pământul de pe scări mă întorc după ea.

     — Cine ar face asta? Hoți? Mă întreb când ajung la etaj, sprijinind matura de balustradă pentru putea merge sa verific dacă lipsește ceva.

     Dacă am crezut că sufrageria este un dezastru, dormitoarele de la etaj îl întrec detașat. Camera părinților mei e înca folosibilă, fiind doar sertarele scoase, câteva haine aruncate care însă sunt sigură că sunt opera dezordonatului mei tata si cateva acte împrăștiate pe birou.

     Camera mea, însă, pare că a fost supusă unui adevărat chin. Îmi pun mâinile în cap când văd toate caietele și cărțile aruncate pe jos, hainele și papucii din dulap sfâșiate și aruncate peste tot. Nenorociții mi-au scos și salteaua de la pat!

     Îmi trec mâinile peste față și încep să închid sertarele răscolite și să strâng hainele care încă par întregi. Încep să-i blestem în gând pe cei care au făcut asta, dar imaginea părinților mei îmi apare in fața ochilor, făcându-mă să mă macin pe dinăuntru.

      Scot un mic scâncet când găsesc cutiuța puzzle care imită la perfectie un cub Rubik. Mă așez pe pat și încep să mișc cuburile colorate reușind câteva secunde mai târziu să deschid capacul.

     Zâmbesc melancolic când văd lănțișorul firav care sclipirea frumos in lumina soarelui ce se reflecta pe el. Îl iau, privind semiluna frumos decorată. Lănțișorul ăsta înseamnă totul pentru mine. Îl am de la 5 ani, când bunicul mi l-a dăruit. Dintre toate cadourile primite de la el, lănțișorul semilună era cel mai iubit de mine. Îl purtam non-stop. Asta până când pierderea bunicului m-a făcut să-l dau jos căci îmi amintea de el. Iar amintirea lui mă durea.