Cânt iubire

Cap.3 Emma

Până când ajunge tata acasă, apartamentul e mult mai curat. Sub stratul de mizerie mai gros decât zidul chinezesc am descoperit că acum câteva mii de ani, apartamentul chiar arăta prezentabil. Evident că va trebui să merg până la Ikea dacă vreau să am vreo piesă de mobilier care să nu-mi cadă în cap. 

Ziua de școală a fost cel puțin groaznică. Pe o scară de la unu la zece, cred că a fost cam de patru. Știu că încerc să mă consolez, dar se putea și mai rău. Adevărul e că Daemon a fost cauza principală a nervilor pe ziua de azi. De parcă nu era suficient că se ține după mine majoritatea timpului petrecut la liceu, mai și locuiește vizavi. Vizavi! Îmi vine să urlu numai când mă gândesc. Pe lângă faptul că va ști aproape tot timpul ce fac, voi ști și eu același lucru și chiar nu am chef sa aflu câte parașute aduce acasă sau ce face cu ele. Nu e treaba ta, nu e treaba ta, nu e treaba ta, îmi tot zic în minte, dar nu funcționează. Deși nu ar trebui, mă deranjează faptul c-ar putea aduce fete cu care să se distreze sub nasul meu, cum s-ar zice. În mod straniu, doar pentru că ne-am întâlnit la New York și pentru că a petrecut ziua în preajma mea, simt că îmi aparține într-un fel pe care îl detest. 

Nu e al meu și nici nu va fi, așa c-ar fi cazul să nu mă mai comport ca o școlăriță proastă. 

Tata ajunge pe la nouă, aducând o pizza mare și o lasagna pentru cină. E abătut, dar ceva din atitudinea lui îmi dă de înțeles că e mai mult decât oboseala după prima zi de muncă. Ceva deosebit s-a întâmplat și aproape mă înec cu bucata de pizza când aflu ce.

— M-a sunat mama ta, astăzi.

Înghit cu grijă, punând felia pe masă și mă uit în ochii lui. Îmi evită privirea încercând să ascundă amărăciunea simțită, dar o emană prin toți porii. De când a plecat, ea nu a sunat niciodată.

— Și ce dorea? întreb pe un ton aparent calm, dar care ascunde multă, foarte multă furie.

Nu-mi răspunde imediat. Se ridică și aruncă resturile la gunoi, lărgindu-și cravata și scoțând din frigider o sticlă cu apă plată.

— Voia să știe dacă am găsit, când ne-am mutat, cerceii ei cu diamante micuțe.

Cei pe care tata i-a făcut cadou la aniversarea lor de cincisprezece ani, cu mare trudă, am continuat în mintea mea. Nenorocita. A fugit cu un miliardar și tot ea are tupeul să sune după cercei.

Uitându-mă mai bine la tata, constat că e un actor destul de bun, dar nu suficient încât să ascundă de mine faptul că e dărâmat. El chiar a iubit-o și prețuit-o și cred că încă o mai face. Însă, se pare că setea de bani a fost mai puternică decât dragostea noastră. 

Aș vrea să fac ceva ca să-i alung starea asta, dar îmi dau seama că are nevoie de singurătate, momentan, așa că-mi strâng resturile cu grijă și plec în camera mea. Arată binișor după curățenie, dar vizita la Ikea e încă o urgență. Fac un duș îndelungat, alungându-mi gândurile din minte și aproape că sunt relaxată când trag draperiile pe ferestre, gata de culcare. Dar, evident că ceva trebuia să îmi strice dispoziția. 

Văd cum Daemon parchează mașina, apoi se duce rapid pe partea dreaptă și deschide portiera. O fată pe care nu o văd prea bine din cauza întunericului coboară și Daemon o apucă de talie, rezemând-o de el. Încuie mașina și pornesc amândoi spre scara blocului, îmbrățișați în semiobscuritatea din jur.

Mă depărtez de geam furioasă și mă arunc în pat, urându-mă pentru tot ceea ce simt. 

***

Cerealele cu ciocolată nu sunt cel mai nimerit mic dejun, dar sper să-mi fie suficient până la pauza de prânz. Iau ultima lingură din castron când se aude soneria. Habar nu am cine ar putea fi la ora asta, dar am o vagă presimțire și sper să mă înșel. Tata, aranjându-și sacoul, se duce să deschidă și se întoarce după un minut cu ultima persoană pe care speram sa o văd la ora asta. Daemon arată fix ca de obicei, negru din cap până în picioare. Ceea ce observ puțin diferit astăzi e un colier bizar cu un medalion de aur în formă de soare, pe care nu l-am sesizat ieri și care nu prea pare genul lui. Tata îmi aruncă o privire curioasă imediat ce intră în bucătărie, iar brunetul rămâne rezemat de cadrul ușii, cu un zâmbet mic în colțul gurii. Un zâmbet mic, enervant și arogant.

— Nu mi-ai spus că vecinul nostru e coleg de clasă cu tine, zice tata pe un ton insinuant.

— Mda, oare cum mi-a scăpat? mormăi în barbă, aruncând castronul de unică folosință la gunoi.

Privirea pe care i-o arunc intrusului e mai mult decât iritată, dar se face că nu o vede, întorcându-se spre tata.

— Domnule Hepburn, mă pregătesc să plec la liceu și am trecut pe aici să o iau și pe Emma, dacă îmi dați voie, bineînțeles.

Evident că tata se lasă prostit de dragonul ăsta deghizat și acceptă. Aș vrea să cred că o face doar pentru că e în întârziere, dar știu foarte bine că nu e așa.

— Oricum, aș putea să o duc în fiecare dimineață. Nu văd rostul să vă mai obosiți și dumneavoastră când eu oricum mă duc cu mașina în fiecare zi.

De data asta chiar mă pregătesc să protestez, indignată că-și permite să îmi decidă mie programul, dar tata mi-o ia înainte, atât de bucuros că are parte de ajutor încât parcă nu mai vreau să îl contrazic. Orice zâmbet care îi apare pe față e valoros.

Îl îmbrățișez pe tata, iau ghiozdanul și ies pe ușă, urmată îndeaproape de Daemon. Mă mănâncă limba să îl întreb ce s-a întâmplat cu fata de aseară și, pierdută în gânduri cum sunt, aproape îmi rup gâtul pe scări. 

Noroc că dragonul fioros mă prinde.

Numai că nu știu dacă o face ca să mă salveze sau ca să mă mănânce.