Majoratul meu a fost o porcărie totală. În copilărie, de ziua mea, mama obișnuia să-mi pregătească prăjituri de casă pe care le mâncam stând la masa de picnic din curte sau făceam câte un grătar și un mini foc de tabără, apoi dormeam în cort, iar când ne-am mutat la bloc am început să ieșim la pizzerie sau mergeam la bowling. Chestii simple, pe care orice părinte din clasa mijlocie le face pentru copilul lui.
În anul în care a murit mama, nu mi-am sărbătorit ziua de naștere. Cum sunt născut pe 22 decembrie, acela a fost primul Crăciun fără ea. Chiar dacă deja locuiam la familia York, situația era sumbră. Anul următor am împlinit mult dorita vârstă de șaisprezece ani, iar Eva a dat o super petrecere la un club al unor cunoștințe. Atunci am fost prima dată cu o fată și tot atunci m-am îmbătat pentru prima și ultima oară. Leon încă nu m-a iertat pentru că am vomitat pe sacoul lui preferat.
La 17 ani nu am sărbătorit decât mutarea de unul singur și ieșirea de sub tutelă. Cum la scurt timp după moartea mamei, cărțile ei pe care le scrisese și la care muncise ani întregi au ajuns destul de cunoscute în SUA, iar toți banii de pe vânzarea lor mi-au revenit. Însă nu asta mi-a adus atât de mult, ci ecranizările a două dintre ele; încă primesc bani, mai puțini decât la început, dar e o sursă bunicică de profit. În orice caz, asta m-a ajutat să ajung pe cont propriu, să reușesc emanciparea și să mă mut în apartamentul actual. Dar, după cum ziceam, majoratul a fost groaznic.
Lola ieșise de ceva timp din spital când a venit ziua noastră. Evident că Jeff s-a dat peste cap ca totul să iasă bine. A închiriat barul de la prietenul lui, același loc în care aniversasem cu doi ani înainte, și a organizat o petrecere catastrofal de mare pentru Lola. Mă rog, și pentru mine, după cum pretinde. Însă nu m-am simțit binevenit. Am urât din prima clipă faptul că el se va ocupa de organizare, dar cel mai tare m-a enervat cine festivă din următoarea seară la care a adus diverși oameni de afaceri și prieteni de familie. Și la care m-am simțit un adevărat intrus.
***
Emma e superbă, ca întotdeauna. Ochii verzi, minunat de frumoși, mă privesc mari, parcă neîncrezători. Bluza vișinie o prinde de minune și îi scoate părul auriu în evidență. Și Lola e blondă, dar părul celor două nu seamănă deloc. În timp ce al surorii mele e atât de deschis la culoare încât pare alb sub soarele puternic și valuri de argint sub lună, al Emmei e pur și simplu un auriu ce bate spre nuanța nisipului saharian. Un auriu în care nu mă mai satur să mă joc, înfășurându-mi șuvițele în pumn și privind contrastul pe care-l face cu pielea mea închisă la culoare, care-mi demonstrează originile hispanice.
Își înclină capul ușor, privindu-mă emoționată, și-mi trec brusc prin minte niște versuri pentru ea.
„Înclinându-ți chipul înspre mine, blând
Șoptindu-mi vorbe ce se pierd în jur
Ce-mi rezonează-n inimă, pulsând
În ochii de-un smarald atât pur..."
Abia acum îmi dau seama că nu i-am cântat niciodată, când aș fi putut să-i compun mii de cântece. Totuși, ne știm de doar două săptămâni. E clișeic să spun că-mi pare că ne știm de-o viață, dar nu-mi pasă, fiindcă ăsta-i adevărul.
― E... e minunat. Nu prea știu ce să spun...
Se bâlbâie într-un mod adorabil, arătându-mi latura ei de pisicuță timidă când acceptă trandafirii, roșind ușor. Cu un gest larg, o invit să ia loc și-i trag scaunul, apoi mă pun în fața ei, luând capacul de pe platoul cu micul dejun. Suspină încântată la clătitele cu ciocolată și lapte, de parcă ar fi vreun homar învelit în platină, cu diamante în clești; alt lucru care-mi place la ea. Se bucură de fiecare lucru simplu, văzând frumusețea în orice.
Micul dejun romantic a decurs exact cum speram. Emma a fost numai un zâmbet, relaxată și, cel mai important, a vorbit. Despre ea, despre familia ei, despre sentimentele ei. Totul s-a sfârșit cu noi doi, sărutându-ne fierbinte pe canapea, dar asta n-a durat prea mult. Emma a vrut să treacă pe acasă înainte să mergem la liceu.
― Măcar câteva minute, mi-a spus. Trebuie neapărat să discut cu tata.
Dar n-a mai fost nevoie să meargă. Ne-am întâlnit cu el pe coridor, când am ieșit din apartament. Era îmbrăcat pentru serviciu, dar avea în brațe o cutie mare de cadouri, ambalată frumos, cu unicorni pe ea, lucru care a amuzat-o teribil pe Emma, oricât s-a abținut să nu râdă.
Știind că au de discutat, am acceptat propunerea domnului Hepburn de a-i lăsa singuri și de a o aduce el pe Emma. Am simțit că pisicuța mi-a fost recunoscătoare pentru asta. Oricât de mult aș vrea să o țin numai lângă mine, nu trebuie să uit că are un tată. Același lucru e valabil și pentru mine, de altfel. Cred că Jeff Roosevelt are nevoie de o vizită, cât mai curând.
***
Emma intră pe ușa liceului chiar când sună prima sonerie. Apuc doar să o îmbrățișez și să o sărut fugar, căci ceilalți se materializează lângă noi, pregătiți să mergem la cursuri.
― La mulți ani, Emma! o îmbrățișează Lola strâns, apoi îi dă un cadou micuț, ambalat în hârtie aurie.
― Mulțumesc, dar știi că nu trebuia, nu? zâmbește Emma, acceptând cadoul.
Leon o îmbrățișează și el, apoi la rând urmează Gemma. Em e puțin stânjenită, dar le zâmbește tuturor, mulțumindu-le. Nu reușește să deschidă cadourile, fiindcă sună a doua sonerie, dar promite că o va face în pauza de prânz apoi plecăm spre laboratorul de biologie în pas alert și intrăm exact înaintea lui Hallmark.
― Mă voi preface că nu ați întârziat, dar nu-i nimic. Discutăm mai târziu despre progresele proiectului, ne asigură înainte de a se apuca de predat.
Leon mi-aruncă o privire disperată. Normal, ținând cont că nu am făcut aproape nimic la proiect din cauza lui. Însă Hallmark pare să uite ce a spus, pentru că ora se încheie, iar ea nu mai pomenește nimic de proiecte.
Ieșim și pornim în grup spre sala de mese. Lola e cam agitată și șoșotește cu Emma, mergând amândouă în fața mea. Gemma comentează ceva cu Leon, dar o tensiune ciudată începe să circule între noi, dând uitării atmosfera festivă. Un sentiment de pericol, tot mai pregnant, mă face să intru în alertă. Ne așezăm la masă, fiecare cu problemele lui. Lola și Emma termina de vorbit, întorcându-se spre noi.
― Știți ceva de Trent și Elena? Am vorbit aseară cu ei și au spus că sunt plecați în afara orașului, dar vin astăzi. Elena trebuia să-mi aducă ceva, adaugă Angela, dar nu primește nici un răspuns.
Starea de anxietate mi se amplifică și mă dau mai aproape de Emma, cu ochii în patru. Gemma se ridică, oferindu-se să aducă mâncare de la bufet, și întreabă dacă mai vine cineva cu ea. Lola se oferă, dar e întreruptă de Leon care-i cere telefonul din geantă, ca să-l sune pe Trent. Sincronizându-se perfect, mobilul scoate un țârâit strident, parcă prevestind ceva rău.
― E Eva, mormăie Lola. Alo?
Ascultă câteva secunde ce-i spune Eva, apoi se albește brusc și aproape scapă telefonul din mână. Sentimentul de neliniște e atât de puternic încât simt nevoia să mă ridic, să fac ceva, dar rămân concentrat pe Lola. Ochii i se măresc și mai mult decât credeam că e posibil și se umplu de lacrimi mari. Scapă telefonul din mână. Își înăbușește un suspin, ignorându-l pe Leon, care se agită disperat lângă ea, sprijinind-o când se ridică în picioare.
― Lola, ce ți-a spus Eva? dă Gemma glas gândului care se învârte în mintea tuturor.
Ridică ochii din care curg lacrimi spre ea și abia reușește să ne spună ce se întâmplă. Mai mulți se uită spre noi, dar nu dăm importanță. Cu toții simțim că ce vom auzi ne va schimba viața pentru totdeauna.
― Trent și Elena... ei... nu știu, gheață sau ceva și... Elena... Elena e moartă.
CITEȘTI
Cânt iubire
Romance(Finalizată) Toți știm poveștile cu fete bune și băieți răi, dar cum rămâne cu poveștile cu suflete îndurerate și inimi negre...? Emma Hepburn se considera o adolescentă normală până acum câteva luni. Născută și crescută la Londra, Emma primește o l...
