TIMIDĂ, Dar FRUMOASĂ

55

Cred ca a trecut mai bine de 2 ore decând stau în spatele acestui copac.
E seara, și probabil Alex ma cauta deja.

Ma asigur ca nu e nimeni și o iau la fuga.
Pe drum o sun pe Lara

-Lara, pentru început stai jos și ia-ți un pahar de apa, pentru siguranță.

-ești bine, s-a întâmplat ceva? Pe cine omoram?

-Lara, e aici!

Spun încercând sa îmi stăpânesc lacrimile.

-am nevoie de mai multe detalii.

-a spus ca ne cauta.

-Nu îmi spune ca...

-Ba da.

-ești bine? Ți-a făcut ceva?

-Nu, am reușit sa fug, dar a zis ca ne cauta și ca a venit după noi.

-las ca ii arat eu după cine sa vina, il omor pe nenorocitul ala pana nu ne omora el pe noi. Unde ești?

-Nu știu.

-Sam, cum nu ști?

-E doar întuneric.

- ești bine?

-Da.

-Vin acum.

-Nu, te pui în pericol...ai închis nu-i asa? Da, evident ca ai închis.

Se auzea cat de speriata era și Lara, nici nu ma surprinde.

-Sam.

Simt doua mâini ce ma îmbrățișează, e Lara, cum a ajuns atât de repede.

-Lara, cum ai ajuns atât de repede?

-locuiesc chiar acolo, iar tu aici.

Arata cu degetul spre casa din fata mea.

-deci, tu vrei sa spui ca eu ma plângeam ca nu știu unde sunt, dar defapt eram în fata casei?

Spun râzând.

-Da. Ce a spus?

-ca ne va găsi.

-hai înăuntru, vorbim acolo.

Intru înăuntru și Alex ma prinde într-o îmbrățișare puternica .
Nu îmi mai pot retine lacrimile, și le dau drumul.

-mi-am făcut atâtea griji, sa nu mai faci asta niciodată, nu știu ce m-as face dacă ai păți ceva.

Îmi ridica fata cu mâinile și îmi vede lacrimile.

-iubito!

Îl îmbrățișez, fără sa ii spun nimic, nu cred ca sunt în stare sa vorbesc acum, Max o tine strâns în brate pe Lara, care plânge la fel ca mine. Dar vai ce plângăcioase suntem.

-te iubesc, Alex.

Asta e singurul lucru pe care pot sa îl spun.

-și eu, Sam.

Îl țin încontinuu strâns în brate, am nevoie de el lângă mine, mai mult ca orice.