Proscrisă

Capitolul 2 - Bufnița cu ochii galbeni

Teama este singurul sentiment care mă încearcă în momentul de față.

-Nu! țip cât pot de tare şi încerc să fug spre mami, dar mai multe persoane mă țin pe loc. Încerc să mă trag din brațele lor, dar nu am forța necesară. Atingerea lor îmi fac pielea să se încingă şi să se înroşească. Nu pot să mai simt nimic în momentul de față. Mi-e prea frică să nu o pierd.

Capul îmi este ridicat de o mână puternică şi o pereche de ochi roşii, de-a dreptul demonici îmi întâlnesc privirea. Un rânjet brăzdează chipul bărbatului şi mi se face rău când îi observ expresia feței. E nerăbdător, curios. Îi face plăcere să mă vadă cum sufăr. Îmi trag capul speriată şi îmi îndrept atenția înapoi spre mami.

-Nu, reped din nou. Lacrimile încep să-şi facă apariția pe obraji. Le simt reci pe pielea mea încinsă.

-Nu te uita! țipă şi ea la rândul ei spre mine, dar e prea târziu. Nu-mi pot lua ochii de la ea.

În schimb, mami nu se poate uita în ochii mei sau cel puțin la mine. Se uită în sus şi pot să-i observ şi ei lacrimile din ochi, diferența e că ea nu le lasă să curgă. E puternică, ar putea să scape, dar nu încearcă să facă asta.
Lama cuțitului îi atinge pielea fină a gâtului, iar sângele începe să curgă şi să se prelingă pe rochia ei albă ca zăpada, murdărind-o de un roşu intens. Sunt de-a dreptul îngrozită. Nu-i pot face una ca asta.

-Las-o! țip din nou spre el.
Bărbatul cu ochi roşii începe să râdă. Mă uit la persoanele care mă țin de mâini şi observ că sunt două femei destul de bătrâne. Zâmbetul de pe chipul lor mă scârbeşte, e la fel ca cel al bărbatului cu ochii roşii.
De ce fac asta?

Îmi îndrept din nou privirea spre chipul mamei mele, care de data asta se uită în ochii mei. Nu văd pic de teamă în privirea ei şi chiar dacă cuțitul îi apasă mai tare pielea gâtului, ea stă cu capul sus. Îi este frică, dar nu îi lasă pe ei să vadă asta, nu vrea ca ei să vadă asta. Aş vrea să fiu la fel de puternică, dar din păcate nu sunt.
Ecoul suspinelor mele se aude neîncetat în încăpere, ca o melodie care mi se întipăreşte în minte.
Tresar când lacrimile îmi ajung pe clavicule, acolo unde pielea mi-a fost arsă de persoanele care mă țin de brațe.

Taietura de la gât e aşa de adâncă si gravă că sângele a început să-i picure de pe rochie pe marmura albă a podelei.

-Te iubesc, Callia! şopteşte şi mă priveşte cu dragoste şi căldură după care închide ochii. Ăsta a fost un adio. Nu pot să accept aşa ceva. Nu o pot pierde. Nu îmi permit să o pierd şi pe ea.

Lama cuțitului îi brăzdează din nou pielea gâtului şi şiroaie de sânge îi colorează aproape de tot rochia în roşu. Îşi strânge buzele într-o linie dură pentru a-şi opri un țipăt.

Nu pot lăsa să se întâmple asta.
Înainte să închid ochii, întâlnesc din nou acea privire roşie pe care mă străduiesc să o rețin întipărită în mintea mea. Vrea ca eu să privesc scena asta oribilă. Vrea să-mi privesc mama cum moare. Dar nu pot accepta aşa ceva. Nu-l voi lăsa să facă asta.
Furia începe să pună stăpânire pe mine şi mă acaparează cu totul. Oricât aş încerca, nu mă mai pot controla. O sa-i ofer ceea ce vrea să vadă, chiar dacă asta ar putea să ne omoare pe toți. Nimeni nu ştie de ce sunt în stare, nici măcar eu.
Şi de asta îmi e cel mai frică.
Simt furnicăturile care trec prin mine ca un curent şi dechid ochii inapoi, dar totul este negru, cuprins de flăcări. Oamenii încep să urle. O şuviță de păr îmi alunecă pe față când mă trag din strânsoarea celor care mă țin prizonieră să privesc scena macabră şi tresar din nou când observ ca s-a transformat din negru în alb. Trec prin flăcări şi încep să o caut pe mami cu privirea. Sper că nu e prea târziu.
Masacrul a început! Ei m-au obligat!