„Îți pasă"

919 48 8
                                    

M-am înecat în lacrimi o seară întreagă, ore întregi petrecute în fața unei oglinzi distorsionate ce mă înfățișa plângând. Oglinda asta mă oribila de fiecare dată în care ajungeam în fața ei și eram tentată să mă privesc. Nu mă schimbasem, cel puțin fizic nu o mai făcusem de mult. Aveam aceeași 24 de ani imaturi, pierduți pe nesimțite și purtam secrete de nepătruns în ochi. Purtam secretul acelui atașament idiot pentru un bărbat pe care aproape că îmi doream să moară în chinuri, în fiecare zi. Dar când era în situația în care îmi doream, mă simțeam de parcă cerul mi-ar cădea în cap și mi-ar cânta cântece de înmormântare. Lui nu-i păsa de mine, lui nu-i păsa de nimic, dar eu mă încăpățânam să-i tot spun că-i pasă de ceva, sperând că se va obișnui cu lucrul ăsta și-l va accepta. 

Sunetul apei se auzea de mai bine de un sfert de oră. Ecoul băii mele mă făcea să tresar încet, ridicându-mi uniform pieptul sub respirațiile sacadate. Mă gândeam. Dacă eu aș demisiona, ar fi mai ușor pentru toți, nu? Ar fi mult mai bine. House n-ar trebui să mai aleagă, eu n-ar trebui să mă mai traumatizez zilnic cu chestia asta ce mă distruge încetul cu încetul. Ce aș avea de pierdut? Aparent, nimic. În esență, plecam de la un loc de muncă, puteam să-mi găsesc oricând altul. Dar cu toate astea, nu voiam să plec de aici. Nu voiam să cred că n-am să-l mai văd dimineața, n-am să-l mai văd seara când plec acasă, n-am să-l mai văd vreodată așa cum îl vedeam acum. Și trecuseră o lună, o lună ce-mi părea exact cât o zi. O zi grea și obositoare. 

Eram încătușată în corpul ăsta, ancorată în viața asta, sub acest nume și sub acest statut. Probabil speram la altceva și mă gândeam zilnic cum ar fi fost dacă m-aș fi născut în altă familie, aș fi făcut arte și nu medicină, și ei bine, nu aș fi avut episodul pe care l-am avut în adolescență. Mă întreb de fiecare dată când am timp să meditez asupra mea și asupra trecutului cum ar fi fost dacă aș fi călătorit așa cum mi-am dorit, cum ar fi fost dacă făceam tot ce mi-am dorit atunci, dacă aș fi regretat ceva sau nu. Sunt un copil, un copil inconștient ce nu știe ce face, ce vrea, ce caută și ce vrea să obțină. 

Știam un lucru, pentru a fi fericit ar trebui să uiți trecutul, de fapt, nu să-l uiți, ci să-l accepți, iar eu cred că o făcusem de mult. Cu toate astea, nu eram fericită, căci, într-un fel, regret prezentul. E al naibii de ciudat că regreți prezentul, adică ce să regret la el? Faptul că ai pășit pe trotuar și că te-ai îndreptat spre un colț aș străzi? E ilogic ce regret eu, și cu toate astea, o fac. Pielea a făcut micuțul contact cu apa extrem de fierbinte, făcându-mă să tresar, să mă retrag instinctiv din cadă. Dar m-am aprofundat mai mult, din dorința de a-mi amorți cu totul corpul. Poate astfel aș ajunge și la a-mi amorți sufletul, în vreun fel. 

Am stat în apă, sorbind din ea prin piele, ca un pește ce respira doar prin apa rece a unui râu. Iubeam apa, și paradoxal, și focul. Mi-am golit mintea de toate frânturile de gânduri ce mă acaparau, de toate poveștile și scenariile pe care nu le puteam înfăptui vreodată. Mă dezgustau pur și simplu. M-am scufundat în apă, punând un pariu nescris cu mine că nu mă voi îneca atât de ușor. Mă ridicam, și repetam același lucru, cu același pariu idiot. 

Când am decis să-mi părăsesc locul de joacă, baia devenise sumbru de rece. Îmi era frig, iar prosopul ce-mi înconjura corpul nu mă ajuta cu nimic. Am parcurs mica distanță dintre cadă și camera mea în câteva secunde, împiedicându-mă când mi-am dat seama că totul era scufundat în beznă. Cât am stat în cadă, o oră, două, trei? Am aprins lumina și m-am uitat la ceasul ce ticăia demonic pe perete. Era doar 22:00. Doar atât. M-am îmbrăcat în cea mai confortabilă pereche de pantaloni scurți și într-un tricou larg, ce-mi acoperea o buna parte din pantaloni. Mi-am uscat părul rapid, încâlcindu-l și mai rău decât era. 

Plănuisem să stau în fața televizorului toată noaptea, uitându-mă la emisiuni tâmpite, filme de acțiune sau telenovele siropoase, tot ce-mi cădea în fața ochilor. M-am așezat pe canapea, cu o mică pungă de pop-corn cumpărată acum câteva săptămâni și am început să schimb canalele, unul după altul. Am dat volumul cât de tare am putut, știam că nu am vecini care ar putea auzi ceva. Mi s-a părut că aud un zgomot, ca o bătaie în ușă, dar apoi mi-am scos repede idea din cap, amintindu-mi că-mi instalasem în cele din urmă o sonerie. 

Iubind un medicWhere stories live. Discover now