Iubind un medic

Poate, dacă...

Poate că trebuia să i-o spun. Trebuia să o fac în august, era mult mai simplu. Puteam să îi mai spun încă ceva pe lângă adevărul trist ce mă înconjura, adică, era de datoria mea să o fac. Poate, într-un fel sau într-altul, puteam să simt ceva pentru ea, orice. Nu-mi place să o văd astăzi, nu-mi place deloc cine a devenit. Eu nu eram atras de o femeie ca ea, dar oricât de mult aș ascunde-o acum, știu foarte bine că încă sunt atras de ea. Încă mă atrage, deși nu fizic. E prea mult spus ce mă atrage la ea, nu pot să vorbesc asta nici măcar cu mine însumi. Gândurile îmi sunt anapoda și mă doare capul. Nu mă pot concentra.

De ore bune aștept un semn, stau pe scaunul ăsta și privesc în gol. Nu văd nimic. Nu știu dacă aștept un semn de la echipă, ceva despre noul caz sau, mia plauzibil ar fi să aștept rezolvarea adusă de Robert. Nu a venit nici una, nici alta, iar eu aștept de câteva ore bune.

-Ești bine? m-a întrebat Robert pe nesimțite din pragul ușii. 

-Poate. S-a întâmplat ceva? Sau în sfârșit te-ai gândit și tu la o soluție? I-am spus sec. 

-De fapt, mă întrebam ce vrei să facem diseară.

Stai în ce dată suntem? Mă reped către calendarul de pe birou, mijindu-mi ochii către ziua de astăzi. Te rog, nu-mi spune! 

-Pe bune, House? Iar ți-ai uitat ziua de naștere? 

-Te rog, e mâine, deci nu-mi poți spune că am uitat ceva. De ce nu ieșim mâine seară dacă tot ți morțiș? 

-Pentru că am ceva ce se numește „o întâlnire de afaceri”, îmi spune sarcastic în timp ce se așează pe canapea. 

Îl știam pe Robert, știam că o întâlnire de afaceri la el e de fapt o întâlnire cu vreo asistentă, sau mă rog, vreo aventură cu vreo una. Era specific lui și în fond, îl învățasem bine.

-Care mai e și de data asta? l-am întrebat sceptic.

-Ți-am îndeplinit dorința House. Ies cu Adele mâine seară. 

Am simțit un gol ciudat în stomac, o durere acută. Mi-am păstrat calmul, privindu-l. Nu știam ce aș putea să-i spun, cum să-i răspund, dacă să-i mulțumesc sau dacă să-l bat pe loc. Nu voiam asta, și totuși, parcă, mi-o doream. L-am privit, nu am scos nici un cuvânt, nu știam ce să spun. 

-Ce? Știi bine că asta ți-ai dorit, oarecum, mi-a spus ezitând. 

-De ziua mea? Sau mă rog, las-o așa, până la urmă de doar trei februarie. 

A zâmbind dând din cap și a ieșit. Poate, într-un fel, era mai bine așa, pentru toți. Robert arăta mult mai bine decât mine, era și mai tânăr. Cu toate astea, nu era un om serios și, pe lângă toate, îmi era prieten. Cât de ciudat poate să fi o prietenie? Bine, în alte cazuri ar fi acceptabilă ideea, dar în cazul meu nu. Eram atras de puține femei, în adevăratul sens al cuvântului, deci, Robert nu avea nici un fel de scuză. Cu toate astea, nu mă simțeam în stare să ies în seara asta. Îmi era teribil de frig, deși eram îmbrăcat adecvat. 

Era aproape opt, mi-am îmbrăcat paltonul repede și am ieșit din birou lăsându-i un mesaj lui Robert la recepție. Nu am ascultat nici unul dintre strigătele lui Mercer, îndreptându-mă spre mașină. Voiam să ajung acasă. 

Ruta mea se schimbase ulterior. Nu știam ce fac, sau în care parte conduc. De fapt, știam mai bine ca oricine. Mă duceam la ea. Nu aveam de gând să dau ochii cu ea, să intru în casă, nu aveam de gând nici măcar să mă dau jos din mașină. Nici măcar nu eram sigură dacă vreau să merg cu adevărat într-acolo. I-am zărit mașina în fața mea, mergând oarecum în zig-zag. Ceva nu era deloc în regulă. A parcat-o greșit, aproape urcând cu o roată pe bordură. A ieșit din mașină împleticindu-se, cu o sticlă în mână. De când mama naibii Adele bea? Întrebarea nu avea nici un sens adresată propriului meu conștient, însă, simțisem nevoia. Simțeam nevoia teribilă de a-mi răspunde singur la niște întrebări pe care mi le-am mai pus. 

Am văzut-o trântind ușa în urma ei și aprinzând toate luminile. Simțeam nevoia să văd orice mișcare pe care o făcea, fiecare pată din umbra ei. Am rămas în mașină, parcând-o lângă a ei. Nu am plecat de acolo până când nu a închis orice lumină din casă. Nu știam cu exactitate ce urmăream, dar o făceam neîntrerupt.

Am văzut-o plimbându-se dintr-o cameră într-alta, sacadat, amețitor. Nu știam ce să fac. Simțeam o dorință tâmpită de a bate la ușă, dar la fel de clar știam că nu rezolvam absolut nimic, doar o distrugeam mai rău. Am pornit motorul, iar pentru câteva minute, am rămas așa, privind casa. 

Am plecat. Nu puteam face nimic altceva. Drumul era al naibii de pustiu, eu mă simțeam la fel. Mă simțeam ciudat, în interiorul meu era ceva ciudat. După atâtea luni credeam că se va schimba ceva, dar nu în acest sens. Astăzi aș fi dat orice să fac ceva în seara aia, când s-a apropiat de mine, când mi-a șoptit acele ultime cuvinte. Nu trebuia să mă ridic, nu trebuia să plec. Era de datoria mea să rămân acolo, să fac ceva, să o distrug altcumva, mai târziu. Poate dacă aș fi spus ceva acum era altcumva. 

-La naiba! Am strigat oprind mașina brusc, apăsându-mi brutal pumnii peste volan. 

Fără să-mi dau seama, mă aflam deja în fața casei. Instinctual am oprit la timp. Am coborât din mașină, îndreptându-mă spre intrare, aproape târâindu-mi piciorul. Urcând cu greutate scările, am privit spre casa teribil de întunecată. Era goală, poate de aceea mi se părea acum atât de întunecată. Până la urmă, fusese mereu așa, nu? 

Nu am aprins nici o lumină, doar mi-am dat jos paltonul și cămașa. Îmi era frig, pielea de găină de pe brațe demonstra asta. Nu voiam să mă îmbrac la loc. Simțeam nevoia să mă întind în pat și atât. Simțeam o căldură teribilă în rana de la picior, însă, am preferat să nu mai beau nici o pastilă. M-am întins în pat, scufundându-mă de bună voie într-un somn greoi.

-Crezi că e fericită? M-a întrebat șoptit. 

-Știu că va fi, i-am răspuns. 

Marea îmi suna în urechi, umiditatea mi se întipărea pe piele. Nu știam cu cine vorbesc, doar răspundeam la niște întrebări, nu era nimeni lângă mine, nu era nimeni de-a lungul plajei.

-Când? M-a întrebat senin vocea.

-Niciodată, poate?

-Și-atunci, ce aștepți?l-am auzit.

-Pe ea, poate? 

Nu mi-a mai răspuns, nu a mai pus nici o întrebare. Priveam către fiecare val ce se spărgea de nisip, și-apoi de stâncile din dreapta mea. Nu reușeam să recunosc locul, nu cred că mai fusesem vreodată aici. În fond, iubeam marea, însă, o detestam în același timp. Plaja aceasta îmi plăcea.Simțeam un parfum dulceag, asemenea pielii ei. Mi-am scuturat capul de câteva ori, respirând ușor. Nu scăpasem de acel miros. M-am ridicat de pe nisip, ghidat de aerul plăcut. 

-De unde știai să sunt aici? M-a întrebat o voce mult prea cunoscută.

-Parfumul, mereu același parfum, Adele. 

-M-ai iubit House? M-a întrebat cu o voce tremurândă. 

Aerul rece al dormitorului îmi deschise ochii aproape forțat. Dârdâind deasupra așternuturilor, în același timp, cu șiroaie de transpirație pe gât. Frisoane? Poate. În acel întuneric al nopții, m-am trezit răspunzând singur la o întrebare de care îmi era frică încă de la început. 

-Nu știu. Nu știu dacă te-am iubit, Adele. 

Nu am mai putut dormi toată noaptea. 

Iertați-mi greșelile de tastare.

Cine vrea să-l anunț când pun continuarea să-mi lase un comentariu. 

Păreri, poate?