Ajută-mă să mă înțeleg

12.

       Fericirea, după cum am mai spus, este cel mai instabil sentiment al unei persoane, mai instabil decât furia sau ura, în unele cazuri. Un om poate ajunge la apogeul veseliei și, deodată, să cadă în gol din cauza unui vând ce a bătut prea tare. Acel vânt este reprezentat de tot ceea ce ne înconjoară, de persoane, gânduri, trăiri sau amintiri. Putem să ajungem cu picioarele pe pământ și să ne oprim din visat datorită unei persoane care ne-a întrerupt. Odată închiși într-o carapace, doar timpul mai poate rezolva ceva.

      Eliza se simțea expusă privirii băiatului, intuind deja că a oferit o bucată din ea unui necunoscut. În sufletul său, Eliza se simțea absolut descoperită, aruncată și privită de zeci de mii de ochi. Din perspectiva ei, o explozie de culori putea deveni în orice moment o simplă pată monotonă pe o bucată de pânză nouă. Nu mai aprecia frumusețea naturii, nu mai vedea ceea ce era frumos. Într-un fel, refuza să se lase observată în timp ce savura cu adevărat viața. Eliza, în adâncurile sale, este o floare fragilă, un mac. Imediat ce este luat din lumea lui, se întristează și se ofilește, toată priveliștea din urmă cu două minute dispărând fără urmă. Astfel, Eliza s-a desprins de fericirea sa, ofilindu-se chiar în fața ochilor verzi ai lui Xeris.

      Băiatul o privește cu nelămurire pe fata cu ochi de înger de lângă el, neînțelegându-i reacția. Înainte cu ceva vreme, era veselă, schița cel mai frumos trandafir pe care el în văzuse în viața sa, iar apoi, fără să își dea măcar seama, Eliza s-a schimbat ca și cum în fața sa nu ar mai fi stat cea mai frumoasă dintre flori, ci un șarpe ce își schimba pielea. Nu mai putea face diferența dintre Eliza cea adevărată și cea care pretinde că este. În fapt, nici nu cunoștea complet una dintre aceste fețe ale fetei.

      Eliza se mai uită o ultimă dată în ochii de smarald ai băiatului, își adună foile împrăștiate de vânt și vru să plece. Nu îi mai păsa de pantofi, nu voia să îi mai încalțe. La fel de repede cum a venit, a și plecat, însă a ajuns până în dreptul fântânii din mijlocul curții Centrului. Exact precum Cenușăreasa, Eliza își pierde desenul cel mai de preț, frumosul trandafir asupra căruia a surprins fiecare rază de soare, fiecare umbră și orice strop de rouă. Totul era acolo, toată viața ei, expusă printr-o metaforă a naturii. Se regăsea în tot ceea ce a desenat vreodată, însă acea foaie reprezenta sufletul său, o hartă spre cel mai de preț lucru pe care l-a ascuns vreodată Eliza.

      Vrea să se întoarcă după desen, însă este deja prea târziu. Mica foaie îi este înmânată cu sensibilitate de către singura persoană pe care nu o cunoștea de prea multă vreme. Privirea băiatului îi cerceta cu atenție chipul, în speranța că va reuși să găsească un semn al unei posibile mișcări. Însă, nu se întâmpla nimic. Stăteau unul în fața celuilalt, Xeris privind-o pe tânără direct în ochi, iar Eliza privind în gol. Stăteau precum două statui din piatră, singura lor mișcare fiind datorată respiratului. Xeris încă ținea mica bucată de hârtie în mână, însă nu dorea să i-o înapoieze fetei. Nu încă.

      Pe  chipul Elizei apare o încruntătură fină, întunecându-i toată aura. A început să se gândească la ce era mai rău în legătură cu băiatul fin fața sa. Dorea din tot sufletul ca acel băiat să îi înapoieze desenul, viața. Niciunul dintre ei nu știa cu adevărat ce se află între ei. Nu era nici pe departe un simplu desen, nu era nici măcar acea scânteie a dragostei, ci doar primul act al unei viitoare conversații. Mâna Elizei se întinde ușor către cea a lui Xeris, însă băiatul și-o retrage la timp, înțelegând dorința fetei.

      În timp ce interiorul Elizei se distrugea, bucățică cu bucățică, în mintea lui Xeris înfloreau ideile legate de temperamentul fetei din fața sa. Începea să înțeleagă de ce tocmai ea ajunsese într-un asemenea loc, de ce tocmai el fusese ales pentru caz. Eliza întinde ambele mâini în față, ca și cum ar fi un om sărman care cere o pâine. În ochii săi se văd galaxii de emoții, însă cele predominante sunt tristețea și abandonul. Eliza trăiește prin artă, iar fără creația ei, ei bine, Eliza cea adevărată ar dispărea pentru totdeauna.

      Xeris nu mai poate răbda. Legătura profundă dintre privirile lor nu este benefică, niciunul dintre cei doi tineri vrând să își deschidă sufletul și să spună ceea ce gândesc cu adevărat.

      — De ce alegi să nu vorbești? Ce reprezintă desenul acesta pentru tine de nu te poți desprinde de el?

      Eliza rămâne neschimbată, stând precum o stană de piatră. Mâna sa întinsă impune o poziție impunătoare, scoțând în evidență disperarea sa. Nu voia să răspundă la fel de mult cum nu voia să plece fără acel desen. Toate secretele sale erau ascunse în acel trandafir.

     — Eliza, vreau să știu ce se întâmplă. Îți dau desenul, dacă îmi spui ce înseamnă o simplă hârtie pentru tine.

      Xeris se uita cu cea mai mare seriozitate și sensibilitate de care dispunea în ochii Elizei. Pentru el era dificil să comunice cu fata, mai ales când ea nu dorea să poarte o discuție.
     
      — Uite, numele meu este Xeris, spune băiatul întinzând mâna. Chiar aș vrea să aflu ce înseamnă acest desen pentru tine.

      Eliza se mai uită o ultimă dată în ochii lui Xeris, trage cu putere aer în piept și spune, cu vocea temătoare:

      — Simplele vorbe sunt absolut inutile; nu ne ajută cu nimic. Încearcă să vezi dincolo de desen în sine și deschide-ți cu adevărat ochii.

      Băiatul rămase uimit. Pentru prima dată, Eliza a vorbit și a format fraze concrete, lăsându-l înmărmurit. Cu subtilitate, tânăra cu chip de înger își recuperează desenul și aleargă spre cameră pe coridoarele Centrului.

      Apusul soarelui surprinde două persoane, un băiat și o fată, amândoi fiind scufundați în propriile gânduri. Xeris avansase cu proiectul său, însă complexitatea temperamentului Elizei îl provoca la mai mult. Detalii peste detalii puteau fi prezentate, dar lipseau motivele, scopurile. Eliza era fericită că își recuperase un ciob al sufletului și, totodată, eliberată. A vorbit și s-a simțit din nou normală.

      „Normală". Ce cuvânt ciudat... Ce este, de fapt, această calitate? În realitate, nu ține decât de propria interpretare, prima dintre ele fiind cea personală. Înainte de a judeca percepția altora despre normalitate, trebuie să ne înțelegem pe noi înșine și să facem tot posibilul de a vedea dincolo de aparențe.

      Două suflete pustii așteaptă finalul, fiecare având un scenariu diferit asupra acestuia. Însă, viața are mereu alte planuri. Un suflet rătăcit poate fi regăsit de un suflet pierdut.