Ajută-mă să mă înțeleg

13.

      Nume: Xeris Jefferson
      Vârstă: 21 ani (douăzeci și unu)
      Cauza internării: utilizare abuzată de droguri și tentativă de omor

      Xeris privește abătut fișa sa medicală în care au fost scrise numai aberații și minciuni. Se simțea ca și cum ar trăi două vieți total diferite una de alta și, totuși, știa ca nu se va termina bine. Una dintre vieți l-a ascuns într-o umbră de minciuni, secrete și neîncredere, însă a reușit să cunoască o persoană cu probleme reale ce i-a stârnit interesul. Cealaltă viață, pe de altă parte, este cea reală, cu care se confruntă zi de zi și, totuși, vrea să o uite pentru totdeauna. În interiorul său, Xeris știe prea bine care va fi finalul; va pierde ambele vieți. Tânărul nu își dăduse seama în ce se băgase, însă trebuia să continue, odată pentru facultate și pentru familia Elizei.

      În camera sa de la capătul coridorului, ascunsă de restul, Xeris își petrece fiecare moment al zilei scriind, cântând și învățând. Chiar dacă el este în acel centru pentru un proiect, nu îl scutește de învățat. Își pune tot sufletul în munca și cercetările sale. Cu fiecare zi care trece, tânărul student investește din ce în ce mai multe sentimente în cercetarea sa și începe să vadă lucrurile într-un mod cu totul diferit. Eliza i-a lăsat în minte multe întrebări fără răspuns, acest lucru intrigândul. Chiar dacă vârsta lui Xeris este cu aproape trei ani mai mare decât cea a Elizei, au aproape aceeași minte, același mod de a gândi și experimentează, mai devreme sau mai târziu, aceleași tipuri de sentimente.

      Plictisit de scris eseuri, prea obosit pentru muncă, tânărul băiat cu ochi verzi se ridică încet de pe scaunul total inconfortabil și se îndreaptă spre grădina din spatele clădirii, către marginea pădurii. Odată ieșit din centrul adormit, Xeris se bucură de liniștea și pacea de care este învăluit, de simplul sunet al naturii, de aerul curat ce îi curăță simțurile, de briza răcoroasă ce îi intră pe sub tricou și îi oferă o stare de libertate. Mereu s-a gândit la adevăratul sens al libertății. În esență, nimeni nu dispune de libertate, tot ceea ce simțim fiind un teren mai larg pe care ne putem desfășura activitatea. Acest teren se câștigă, se muncește, iar, în final, se pierde. Este exact ca într-o bătălie, de această dată, cu viața.

      Sentimentul de libertate este unic. Te face să îți imaginezi că plutești, că ai ajuns pe altă lume și că ai depășit orice barieră a lumii reale. Ne ajută acest mic impuls în a crede în propriile puteri și în propria minte. Putem cucerii cele mai înalte vârfuri, putem deveni orice ne dorim și ajungem să visăm la ceva ce nu există cu ajutorul minții noastre. Uneori, tot ceea ce îi trebuie este o pauză de la normalitatea impusă. Singura normalitate pe care ar trebui să o avem în minte este propria definiție pentru „normal".

      Xeris, un nume obișnuit pentru un băiat care se opune sistemului. Pașii săi se îndreaptă către zidul de sârmă ce mărginește porțile Centrului de pădure. Privește în depărtare și visează la o lume în care deciziile nu îi vor mai fi criticate, în care nu îi vor mai fi puse la îndoială convingerile și ideile. Niciodată nu a fost sprijinit în totalitate și i-a lipsit cu desăvârșire încrederea familiei. Nu a înțeles niciodată cu ce motiv unii copii care au totul decid să spună „stop!" unei vieți perfecte. Nu a înțeles de ce persoane precum Eliza se opresc din luptă doar pentru că pare a deveni grea.

      În momente de acel gen, Xeris refuza să mai privească omul în esența lui, judecându-l după aparențe. Să fii student la Facultatea de Psihologie sună destul de pompos pentru unii, însă pentru alții poate părea doar un mod prin care cei care nu au reușit să fie admiși la universități de prestigiu pot trece prin al treilea stadiu al școlii. Pentru Xeris, însă, ceea ce face reprezintă viața, un mod de a accepta personalitățile unor oameni și înțelegerea lor.

      Este un aspect interesant la mijloc, totuși. Uneori, acele persoane care fac tot posibilul să ajute oamenii să se înțeleagă, se pierd pe ele însele pentru totdeauna. Suflete rătăcite trec fără vlagă prin viață ajutând orice suflet trist sau abătut întâlnesc, dornice de a-și oferi și ultima parte de ființă existentă în ele. Acești oameni sacrifică absolut tot pentru a face alte persoane fericite și doritoare de a-și trăi viața în continuare.

      Briza se transformă într-un vânt rece, prevestitor de furtună. Norii gri se adună în șiruri groase pe cer, astupând și ultima rază de soare ce se ascundea pe pământ. Totuși, Xeris nu se mișcă din locul în care se află.

      Stă. Gândește. Meditează. Există.

      Pe chipul său ușor bronzat cad stropi mici și reci de ploaie. În câteva clipe, dansul stropilor se transformă într-o ploaie puternică ce poate distruge orice în calea sa. Adâncit în gândurile sale, se deplasează mecanic spre intrarea principală. Ud din cap până în picioare, Xeris merge cu greu, vizibilitatea fiind și ea una redusă. Odată ajuns sub acoperiș, fiorii îi cuprind tot corpul, începând să tremure. Unul dintre asistenții Centrului iese rapid din clădire și îl conduce spre cabinet. Printre firele de păr ud lipite de frunte, vede o figură cunoscută, adunată lângă alți pacienți curioși de ceea ce se întâmplă.

      Un înger cu chip de om îi veghează existența.