Fata cu vise alb-negru - Andreea Russo

Capitolul 24. Realitate

Râul curgea printre pietre, m-am trezit cu un sentiment de dezamăgire și nostalgie, totuși începea să îmi fie frică de mine, de trecutul meu și de adevărul care se ascunde după această minciună evidentă.

Adesea nu ai nevoie de adevăr, cât de mult nu ai dori să-l descoperi, frica mereu e superioară, căci niciodată nu știi ce vei descoperi sau pe cine.

La întoarcere, se făcuse deja noapte, mergeam ambii cu viteză, nu știu la ce se gândea Dio, dar ambii eram confuzi. Ceea ce am aflat nu avea vreo explicație, era una, dar acea unică explicație producea mai multe întrebări decât ne-am fi așteptat.

Dio era aproape de adevăr, probabil mai aproape decât mine, căci eu mă implicasem emoțional, iar el rațional. Numai rațiunea știe să învingă în asemenea cazuri.

N-am surprins momentul, clipa în care Dio a făcut ceva greșit, în fața mea s-a produs un accident, am văzut cum motocicleta lui Dio a zburat în aer, nu țin minte nimic, doar cum mă rugam să nu moară.

Urăsc spitalele, da, le urăsc. Mereu când ajung între acești pereți albi mă apucă groaza. Mi-e frică de oamenii în halate albe și mi‑e frică de ce ar putea face ei cu un om: să‑l salveze sau să-l distrugă.

Dio se afla pe masa de operație, probabil atunci mi-am dat seama cât de important este el pentru mine. Ce m-aș face fără Dio? Fără unicul și cel mai bun prieten.

Pe coridor apar tata și domnul Affleck, se apropie în fugă de mine:

— Unde e? Ce e cu el? Ce s-a întâmplat? întreabă domnul Affleck.

Din fericire, în acel moment a ieșit doctorul din sala de operație și el a răspuns la întrebări. Nu doream să vorbesc.

— E viu. Asta contează acum.

M-am ridicat și am plecat. Nu mai avea importanță unde, voiam să plec, oricum Dio va dormi câteva ore bune. Peste puțin timp tata a venit după mine, eram acasă și îmi făceam bagajele.

— Ce faci?

— Îmi povestești tu adevărul? Sau să-l povestesc eu? Poate o facem pe rând și vedem dacă totul coincide?

M-a privit speriat, s-a așezat pe pat și a început să povestească.

Toamna e anotimpul cel mai frumos pentru a te îndrăgosti, zic asta din motiv că anume toamna m-am îndrăgostit de Mia.

Am văzut-o într-o librărie, era cu o prietenă, dar se deosebea, avea ceva aparte. Sunt sigur că alții ar trece pe alături fără să o observe, din fericire pentru mine. Doream s-o cunosc, ba mai mult, eram sigur că o voi cunoaște, că va fi o zi în care o voi cuprinde și o voi privi de aproape. Atunci când două persoane se implică într-o relație, de fapt, își legalizează dreptul de a se apropia unul de altul fără teamă. Suntem într-o relație, am dreptul să te iau de mână, nu trebuie să cred că dacă mă apropii de tine și te cuprind sau te sărut, voi primi o palmă.

Da, toată ființa mea cerea acces la acel drept, doar al meu. În ziua respectivă nu m-am apropiat de Mia, o urmăream, așteptam să fie singură și să apar atunci când va avea nevoie de mine.

Timp de o săptămână am aflat cum o cheamă, ce vârstă are și că e pasionată de pian. Nu știam cum sună vocea ei. Până atunci niciodată nu am crezut că vocea are o asemenea semnificație. Când îți place un om totul te interesează, chiar și neajunsurile, chiar și cele mai mici detalii.

Trebuia să mă bucure sau să mă întristeze faptul că ea nu avea nevoie de ajutor? Bicicleta nu se defecta, pungile de la magazin nu se rupeau, băieții nu o curtau fără voia ei. Nimic, nici cel mai banal și neașteptat lucru nu s-a întâmplat.