Trandafirul stacojiu {PUBLICATĂ}

Unu

Imperiul Caligo, Ilmestrys
659, Anii Noi

      Zumzăiala din jurul ei îi inunda timpanele, la fel cum căldura înăbușitoare a soarelui și a trupurilor încinse aproape o topea pe picioare. Ura să meargă în bazar. De fapt, dacă ar fi fost cu adevărat sinceră, ura să traverseze piațeta. Sau orașul. Agitația și vocile monotone ale vânzătorilor, care strigau la nesfârșit aceleași cuvinte, de parcă nu făceau risipă de aer repetând în urechile tuturor prețuri sau cine știe ce oferte.

      Și totuși, se întreba într-o doară dacă nu cumva acela era modul în care ei preferau să ignore adevărul. Modul în care pretindeau că totul era în regulă. Că existau pretutindeni numai oameni veseli și binevoitori, gata să facă banalele cumpărături dintr-o zi de sâmbătă.

      Se opri în dreptul unei tarabe cu fructe, înlăturându-și gluga opacă de pe cap. Simțea deja broboanele de sudoare ce se prelingeau pe tâmple, însă nu se plânse. Putea să suporte căldura sufocantă a lunii iunie sub un material gros și întunecat, dacă asta însemna dispariția acelor priviri. Priviri aruncate de oameni către semenii lor. Toată lumea bănuia pe toată lumea. Dacă era vreun mortuar ascuns sub straiele sărăcăcioase? Vreun novice pedepsit sau pur și simplu un asasin plătit?

      În plus, paloarea pielii nu o ajuta niciodată. Însă brățara era acolo. Argintiul care părea că se topește în jurul încheieturii ei drepte. Aceea era pecetea. Era un om. O ființă slabă, lipsită de putere, care nu reprezenta nici cea mai mică amenințare. Exact ca restul...

      — Adler se întoarce azi? vocea fetei ascunse de grămăjoarele de fructe încropite cu grijă o readuse în prezent.

      Aprobă cu un semn scurt din cap, forțându-se să schițeze un zâmbet. Nu reuși, însă Cindy avu amabilitatea să se prefacă neafectată.

      — Da, rosti în final, indicând spre mere.

      Semnul universal pentru un kilogram, te rog.

     — În seara asta vine acasă, continuă, scoțându-și săculețul ușor de la cingătoare. Iar mâine seară pleacă. Așa că m-am gândit să mă apuc de tot puțin mai devreme, ca să nu pierd timpul atunci. Îl cunoști pe Adler, de data asta zâmbi de-a binelea, observând cum Cindy aprobă și începu să chicotească.

      Îi urmări mișcările rapide ale mâinilor arse de soare, degetele apucând și aruncând în pungă fructele coapte, apoi ochii atenți urmărind acul cântarului. O văzu aruncându-i o privire pe sub gene, pentru ca mai apoi să strecoare și un măr verde lângă restul.

      Oh, Adler... Tu și efectul numelui tău asupra populației feminine...

      — Știu că ăștia-s favoritele lui. Nu-i prea mult, dar...

      — O să-i spun că Cindy i-a făcut cadou un măr verde! Să nu te mire dacă cumva îți face o vizită! îi făcu cu ochiul, observând cum fata se îmbujorează și își trece o șuviță blondă după ureche. Asta face doi? scoase două monede strălucitoare din săculețul din piele, așezându-le în palma slăbuță a fetei.

      Luă merele cu rapiditate, așezându-le în coș, alături de celelalte alimente. Își potrivi părul întunecat sub glugă și își continuă drumul prin aglomerație cu pași domoli. Aceea era una dintre acele zile ale săptămânii în care își permitea să zăbovească. Nu se grăbea, nu avea o țintă anume, așa că își dădea voie să se plimbe prin bazarul ticsit de oameni asemenea ei, care admirau fără să atingă, știind că nimic din ceea ce le-ar fi plăcut să-și cumpere nu le era permis. Fiindcă în acele clipe simțul practic își făcea loc în mintea fiecăruia.