Numele fără semnificație

I

     — Mi-am dorit să cunosc fericirea. Dar basmele nu m-au lăsat să o fur, am zis rece, privindu-i obrazul proaspăt ras.

     — Poate nu ai citit destule basme. Făt-frumos a furat. Harap-Alb a furat. Prâslea cel Voinic a făcut la fel. E momentul să fii și tu eroina poveștii tale. În fine, știi că îmi place literatura română, râse el, văzându-mi nedumerirea zugrăvită pe chip.

     — Poate. Dar nu voi fi prințesă.

     Câteva minute se războiau cu mantia timpului, vrând să devină veșnice. Dialogul rămăsese suspendat încă înainte să înceapă cu adevărat. Și timpul continua să treacă, amenințând să se piardă cândva în neant.

     — Dacă ai putea să o iei de la început, ce ai schimba? a întrebat serios.

     — Aș fi eu. Cum nu am fost.

     A rămas gânditor, sfredelind cu privirea hora frunzelor în cadrul tomnatic de la fereastră.

     — Realitatea nu presupune întoarcerea în trecut. Revenind la prezent, ce ai face diferit față de până acum? a schimbat el întrebarea, dorind cu orice preț să ajungă undeva.

     — Am venit aici ca să mă ajuți să înving obstacolele vieții. Nu să mi le pui în cale, am răbufnit și m-am ridicat clătinându-mă din cauza instabilității.

     — Vrei să te ajut?

     Am dat din cap, fericită, cu ochii strălucind de visare și nostalgie. Atingerea sa pe brațul meu îmi inducea o vibrație ciudată în fiecare celulă, în tot ce înseamnam eu.

     — Nu de acest ajutor aveam nevoie, am șoptit, revenind la tristețea și deznădejdea de dinainte.