Trezeste-te, Samantha!

Capitolul I

   Nu credeam vreodata ca o sa ajung sa am acces la toate secretele lumii, mai exact, secretele lumii in care traiesc eu. Numele meu este Samantha, locuiesc cu tatal meu, Martin, in cabana noastra ascunsa in spatele giganticelor porti de fier construite de el. Ar fi fost frumos daca era doar o cabana, insa locuiesc intr-un enorm sistem de aparare impotriva a orice misca.
Tatal meu este un om de stiinta, un geniu care se ocupa cu toate fenomenele ciudate petrecute in Dolmet, dar si in lumea in care traiesc oamenii normali, acolo unde noi nu avem acces. In situatia de fata, nu am acces nici la lumea in care traiesc, tata ma tine inchisa aici, departe de orice mi-ar putea face rau. Stiu ca poate suna ciudat, dar eu ar trebui sa fiu moarta.
   In urma cu 16 ani am patruns in lumea reala fara acordul tatalui meu. Construise pe atunci o masinarie, un fel de portal prin care pot trece in partea cealalta. Si, ei bine, l-am cam folosit. Nu planuiam sa stau mult, voiam doar sa scap de curiozitatea de a sti cum arata acel loc. S-au intamplat anumite chestii acolo despre care nu o sa vorbesc niciodata, dar cel mai important e ca am murit incercand sa ma intorc acasa. Tata a reusit sa ma readuca la viata, dar a trebuit sa iau totul de la inceput. Mai exact, am inviat sub forma unei fetite de un an.
Ma antrenam in micul meu spatiu de lupta, incercand sa tai capul unui manechin grasan, cand am observat o umbra ciudata pe peretele din fata. M-am apropiat si am atins zidul cu mana, dar am sarit ca arsa cand am auzit usa trantindu-se in spatele meu.

-Ce faci acolo? Ma intreaba minunatul meu tata care nu stie sa bata la usa.

   -Nimic, doar…

   -Ce?

   -Nu conteaza. Ai nevoie de ceva?

   -Da, am nevoie sa nu te mai inchizi aici toata ziua si sa vii sa stai cu mine. Stii ca am multe sa te invat, scumpo.

   -Am mai vorbit despre asta, tata. La ce ma ajuta invataturile tale daca nu pot sa trec de zidurile casei?
          Am observat cum expresia de pe fata lui a devenit trista, si brusc, m-am simtit prost pentru ce am spus. A fost o experienta traumatizanta pentru tatal meu sa ma aiba moarta in fata lui, de aceea se asigura ca nu patesc nimic.

-Masa e gata in zece minute, sa nu intarzii. Spuse el si plecă posomorat lasand usa deschisa in urma lui.

          Am luat cina cu tata intr-o liniste mormantala. Niciunul dintre noi nu avea nimic de spus, discutiile noastre rezumandu-se de obicei la trecutul nostru. Am incercat sa aduc vorba despre mama, stiam ca mereu imi spune aceleasi lucruri despre ea, insa imi placea enorm sa le aud.

-A fost o femeie neinfricata, ne-a salvat pe toti. zise tata cu nostalgie.

-Impreuna cu tine, tata. Crezi ca seman macar putin cu ea?

-Aveti aceeasi ochi, Sam, aceleasi buze, acelasi zambet, esti exact reflectia ei.

-Dar curajul? Crezi ca o sa fiu vreodata la fel de curajoasa ca ea? Sau loiala, puternica?        

-Esti deja, scumpo.

          Sigur ca nu sunt, e imposibil. Nu o sa fiu niciodata ca mama, o sa stau ascunsa toata viata dupa un perete, protejata de orice fiinta, si asta doar pentru o prostie facuta in trecut.
Am terminat de strans masa si m-am inchis in camera mea, gandindu-ma la umbra pe care am vazut-o azi. Nu era prima data cand apareau umbre pe peretii casei, si mi se parea din ce in ce mai ciudat. Simteam ca imi urmaresc fiecare miscare. Tata nu parea sa ma creada cand ii spuneam ca am vazut o umbra, spunea intotdeauna ca e o bazaconie si apoi ma lasa cu ochii in soare.