Sally's Life (!! necorectată !!)

Mamă?

Pe ușă intră mama.

[ mama ] - Leonard! Nu te-ai tot săturat?! TRECI AICI!

Când Leonard se apropie mama îi trage una după ceafă de sună și răsună tot hambarul. După ce pică Leo pe jos de se cutremură podeaua, mama se apropie de mine și mă ajută să mă ridic.

[ mama ] - Ar trebui să mergi la spital.

Mă luă în brațe. În drum spre ușă observ că Leonard nu mai mișca. Nu îmi iubeam fratele de moarte, dar să lași pe cineva în halul ăla...

Mergem acasă să ne schimbăm, că doar na, ce o să zică ăia de la spital când o s-o vadă pe mama cu o rochie neagră cu pete de sânge?! Am stat vreo 3 zile în spital. Părinții mei veneau să mă viziteze de vreo 3-4 ori pe zi. Chiar mă simțeam bine lângă tata. Mă făcea să mă simt în siguranță. Timp de aceste 3 zile nu am mai auzit absolut nimic de Leonard. Nu știu de ce, dar chiar îmi pare rău de el. Nu știu de ce, dar aseară, înainte de culcare m-am gândit la doamna Lawrence și la Jane. Oare ce mai făcea biata doamnă Lawrence? M-a uitat? Îmi simte lipsa? Sau pur și simplu se bucură de liniște și pace? Oare Jane...se uită la mine acum? Întotdeauna m-am întrebat dacă persoanele ce au părăsi lumea asta se uită la noi și ne citesc gândurile. Chibzuielile mele sunt întrerupte de o voce care venea dinspre hol. M-am ridicat ușor din pat, fără niciun zgomot, ca pisica. Când am ieșit pe hol am rămas tablou. Pe perete scria mare cu sânge "Da...sunt mereu cu tine". Din spatele meu se aude o voce sinistră spunând "M-am întors să îți fac viața un iad". M-am întors rapid, să nu mai pierd vocea. Când m-am întors am văzut ce era...

Era Jane, fără ochi, fără pantofi, cu o rochie neagră pătată de sus până jos cu sânge, părul negru și buzele negre și cu tenul alb ca varul. Am înăbușit urletul care mai avea puțin și izbucnea din corzile mele vocale. Avea un pistol în mâna dreaptă. Îl îndreptă spre mine. Deodată, mama iese, aprinde lumina și Jane dispare.

[ eu ] - Mommy?

[ mama ] - Ce-i cu tine la ora asta!?

[ eu ] - Am văzut o fantomă...

[ mama ] - Mda, noi criminalii avem conștiința încărcată și avem senzația că vedem fantome.

[ eu ] - Chiar am văzut!

[ mama ] - Du-te și dormi. Mâine dimineață o să îți fac un ceai cald.

Mama putea spune orice, eu știu clar că ce-am văzut a fost real. Chiar era Jane! Nu e un vis! Sunt mai sigură ca niciodată!

[ eu ] - Mommy!

[ mama ] - Dormi!

[ eu ] - Nu!

[ mama ] - Sally!

[ eu ] - Mommy!

[ mama ] - Hai să dormi la mine...

M-am dus să dorm cu mami. M-am ghemuit la ea în brațe spunând cu lacrimi în ochi "Jane...ea era...Jane..J...Jan...Jane"

După ce m-am chinuit să adorm am avut un coșmar fără sfârșit.

Treceam strada, când deodată mașina lui Jane se apropie de mine, puse o frână bruscă, se învârti de 3-4 ori și intră într-un copac. Din mașină a ieșit Jane, exact cum o văzusem pe hol, spunând

"Poți fugi, dar nu te poți ascunde."

"Răzbunarea e arma mea, și tu nu te poți apăra."

[ eu ] - Mommy!!

Mama dormea tun. Putea să fie sfârșitul lumii în dormitor, mama nu s-ar fi trezit. Nu puteam să plec de aici, îmi era prea frică de întuneric. Am urlat de s-au zguduit pereții:

[ eu ] - Tatiiiiiiiiii!!!!!

Tati a intrat în dormitor cu o față de zici că trecuse Katrina peste el.

[ tati ] - Ce s-a întâmpla, scumpo?

[ eu ] - Am visat urât și mami nu mă ascultă!

[ tati ] - A avut o zi grea, las-o să se odihnească! Poți veni la mine.

Și deci în acea seară am dormit la tati. Nu am mai visat-o pe Jane, dar nici vise normale de fetiță de 8 ani nu aveam. Adică nu visam ponei și unicorni roz alergând pe curcubee colorate. Când m-am trezit, în cameră era un fel de semi-întuneric și încăperea era complet goală, adică nici tata și nici mama nu mai erau aici. Era o liniște mormântală. De obicei, dimineața e o gălăgie infernală în bucătărie, dar astăzi se pare că e complet pe dos. Tremurând toată, am ieșit din cameră. Casa era goală. Tot ce am putut găsi era o hârtie pe masa din bucătărie...

Ai 3 zile la dispoziție. Dacă în 72 de ore (numărătoarea începe la 12 pm, astăzi) nu îi găsești, pierzi și îi ucid.

Leonard! Știam eu! Mai sunt exact 2 ore până începe numărătoarea inversă. Unde îi putea ascunde? Doar nu în același hambar...Cum îi pot găsi?! Disperată am sunat la poliție.

[dnul polițist] - Bună ziua?

[ eu ] - Fratele meu mai mare mi-a răpit părinții și m-a amenințat că îi va omorî dacă nu îi găsesc în 3 zile. Vă cer din tot sufletul meu de copil pierdut de 8 ani ajutorul.

[dnul polițist] - Ah, săraca de tine. Du-te la mami, cere-i o îmbrățișare și un ceai cald. Dacă te întreabă de ce zi-i că așa a zis domnul polițist. Ok?

Nu mă credea. Nu mai îmi rămâne nimic de făcut, doar să îi caut singură. Asta va fi o adevărată provocare. Dar atunci când iubești faci orice ca să ai persoanele iubite lângă tine. Tata mi-a spus, pe vremea când îl consideram doar ca pe un profesor, că pentru persoanele iubite lupți până la capăt, indiferent de șanse. Așa am să fac și eu. Am să lupt până am să îi găsesc. Nu se poate să nu o fac.

PAM PAM! Ce credeți? Vă place? Suspans? *evil smile* Next în curând :*