Șuvițele blonde ale Moirei

4. See you soon, Siss...!

Mama mănâncă, înghite cu noduri, omleta rumenă și pufoasă. În alte circumstanțe ar fi observat laudativ progresul meu în arta gătitului, dar acum nu-i e gândul la asta.

-Îl cunoști de mult pe băiatul ăsta ? se interesează ea, ca și cum asta era cel mai important lucru de aflat.

-De azi dimineață, doar. E vecin cu mine, stă la camera 4.

-Nu mi-aș fi imaginat că o să mă întâlnesc cu Marineta ...săraca...!

-Chiar, de unde o cunoști pe bunica lui Felix ?' o întreb, e rândul meu să fiu curioasă.

-O știu de multă vreme...ne-am cunoscut acum mulți, am stat împreună ...

-Ați stat împreună?! întreb mirată.

-Oh, e o poveste lungă...nu prea am acum chef de rememorări....bietul ei soț, oh..., nu am știut, abia acum am aflat că a murit, era un băiat așa de cumsecade... , spune mama și se oprește brusc, albindu-se la față.

Îmi dau seama prea bine, că se gândește la lucruri rele. N-o mai sâcâi cu întrebările, la urma urmei, nu mă interesează cum a cunoscut-o pe babă pentru că, deși nu vreau să recunosc, sunt și eu speriată. Mi-e teamă că întâmplarea cu dispariția tatei nu e deloc o aventură nostimă, așa cum am crezut . Va trebui s-o sun pe Siss. Înainte, trebuie să lămuresc ceva, e ceva ce mama nu-mi spune .

-Îmi ascunzi ceva ? o întreb direct și îi urmăresc reacțiile . Știe că n-are nicio șansă să mă mintă, o cunosc prea bine și e prea tulburată acum, ca să caute subterfugii.

-Nu-ți ascund nimic, dar mi-e frică...tu ce crezi că s-a întâmplat, unde e ta-tu? Au trecut atâtea ore și nu știm nimic de el, n-are bani, n-are acte, n-are telefon...mă îngrozesc, niciodată nu a durat atât, până l-am găsit...

-Ce vrei să spui? A mai plecat vreodată și nu ai știut unde e ? Când s-a întâmplat asta? ' Întreb de parcă ar fi putut să fie adevărat și eu să nu -mi fi dat seama, ca orice copil care le acordă credit nelimitat părinților lui.

-Mai ales în ultima vreme, dar erau perioade scurte, câteva ore...și mă ruga să nu-ți spun, să nu te alarmezi ...

-Să nu mă alarmez ? De ce să mă alarmez ? O privesc mirată, pentru că am impresia că îmi scapă ceva.

-Nu voia să-ți dai seama că are Alzheimer,vocea i se subțiază până la șoaptă și abia se abține să nu izbucnească în plâns, l-am acoperit de multe ori...pleca și nu mai știa să se întoarcă...dar găsea bilețelele ...sau cărțile de vizită, i le puneam în buletin, în buzunare.

Într-adevăr, îmi amintesc, erau peste tot în casă cărți de vizită, nu le-am dat importantă, mi se păreau firești. Profesor universitar, geograf de meserie, cercetător la Institut, pasionat de arheologie și de toate minunile , tata era foarte mândru că era un om cunoscut și respectat în urbe.

Într-un fel, chestia asta cu Alzheimer mă liniștește, trebuie doar să așteptăm. Când o să găsească foaia, ceva o să facă Clic-clack în mintea lui și ...

-I-ai pus bilet și cu Londra ? o întreb precipitată.

-Sigur i-am pus cu adresa soră-tii, numărul de telefon. Dar telefonul lui e la mine, mi l-a lăsat înainte de a intra, știi tu la ...Brusc, mama devine pudică, probabil șocul dispariției a împiedicat-o să vadă absurdul situației. E aproape șapte seara, mă simt complet inutilă. Îmi fac de lucru în bucătărie, spăl farfuriile, curăț masa, încerc să-mi ordonez gândurile și să găsesc o soluție . Nu-mi vine nimic în minte și sunt atât de copleșită de evenimentele zilei de azi, încât îmi tremură mâinile. În cele din urmă pun mâna pe telefon, formez numărul, mă bâțâi de draci prin toată bucătăria.