Azilul Westbroke

Capitolul 1

Printre atâția pereți și atâtea uși, printre atâtea suflete moarte dispărute de mult în abis simți că nu mai ai cum să trăiești,iar prin acel decor morbid pe care îl vezi zilnic, nimic neschimbându-se, crezi că viața nu mai are niciun rost.

Mă uit pe geam, aruncând din când în când și câte o privire cărții vechi de pe pervazul "căminului". Citesc cartea asta de trei ani în continuu, îi știu toate rândurile, toate replicile personajului principal, știu tot ce se întâmpla, însă niciodată nu mă plictisesc de ea.

Am acel feeling ciudat. E unul diferit de acel feeling pe care îl simt când era cineva pe moarte. E ceva schimbat în azilul acesta. Mă duc să mă pun în pat gândindu-mă că poate voi muri încetul cu încetul din cauza plictiselii alături de bătrânelul de lângă camera mea.

Toți au câte un partener, în afară de mine. Personalul azilului spune că sunt în stare să îl omor în somn. Tuturor din azil le e frică de mine.

Fiecare om de aici ascunde o poveste mai dureroasă sau mai puțin dureroasă. Poate le e greu să și-o zică sau poate au uitat-o. Totul e posibil. Însă într-un azil de nebuni cu cine ai vrea să vorbești? Poate doar cu pereții, căci oamenii te ignoră și ajungi în final să devii ca ei. Oamenii de aici mă consideră ciudată doar pentru că nu vorbesc cu ei. Nu e vină mea, doar mă apăr. Nu vreau să sfârșesc ca toți de aici. Toți vin și pleacă. Nimeni nu poate rezistă mai mult de un an, nimeni în afară de mine.

Uneori viața de aici e plictisitoare. Ajungi să te gândești cine mai vine și cine mai pleacă. Iar uneori încerci să reziști în această luptă. Fiindcă închiși între pereții unei încăperi o iei razna.

Aud cum ușa camerei mele se deschide și o văd pe asistentacare se ocupa de mine. Îmi întinde o tavă de mâncare. Ea nu se poartă ca restul membrilor. Ea e mai bună.

—Izabel, nu mai mănânci de o luna, vei muri în felul ăsta, zice ea întinzându-mi farfuria pe care era un sandviș.

—Uneori mi-aș fi dorit să mor de cum părinții m-au adus aici, zic dându-mi ochii peste cap și punându-mă cruciș.

O văd plecând și după mă așez pe burtă vorbind cu Will, bătrânelul de lângă mine.

—Ești aici de mult timp? Îl întreb sprijinindu-mi capul în mâini. Nu vorbești mult, așa-i? Nu e nimic, așa sunt și eu. Eu sunt Izabel. Eu știu că tu ești Will. Îți știu povestea. O știu pe a tuturor de aici, zic și mă ridic. Știu că ești închis în tine, te înțeleg.

La naiba Izabel! Ajungi să vorbești și tu cu nebunii! Zic și mă duc înapoi la geam să mă uit ce mai e nou.

Însă deodată am auzit cum porțile mari ale azilului în acest coșmar se afundă un alt suflet neajutorat. Îl puteam vedea cum se zbate. Era plin de tatuaje. Nu am mai așteptat foarte mult și m-am dat jos de pe pervazul de unde eram cocoțată și am alergat la ușă, bătând să mi se dea drumul să merg afară.

Însă asistență mi-a zis că nu am voie să ies singură și că poate să îmi dea drumul decât pe hol. Am acceptat și așa. Tot e mai bine decât să stau închisă între patru pereți.

Am auzit cum ușa azilului se deschide și gardienii începeau să urle la el să nu se mai agite așa.

—Dați-mi drumul sunt complet sănătos!

—Asta zic toți, zice unul din gardieni în timp ce auzeam pașii directoarei venind spre noi.

Am putut simți cum pentru un moment se uită spre mine și ochii noștri au avut un contact. M-am retras un pas în spate să văd și să aud mai bine tot ce se întâmpla.

Pentru un moment am auzit-o pe directoare vorbind cu gardienii.

—Doamnă, toate camerele sunt pline, mai avem decât o camera goală deasupra tipei care nu vorbește.

—Mută-l acolo! Nu mă interesează! Doar pune-l undeva. Doamne, suntem înconjurați numai de nebuni, zice în timp ce simt că își da ochii peste cap și după tocurile ei își fac de cap pe culoarul îngust dintre camere.

La ce se aștepta dacă a vrut să conducă un azil?

M-am dus înapoi în camera în timp ce Allison, asistenta tânără care mă avea în grijă a intrat după mine. S-a așezat jos, în față mea în timp ce mă privea descurajată.

—Cine e tipul nou? Știu că ai auzit gardienii vorbind, îi zic în timp mă uit la ea fixând-o cu ochii.

—O să mă omorî dacă nu îți zic? mă întreabă ea făcând pe speriată.

Îmi dau ochii pe spate zâmbind sarcastic și după îi zic că în cel mai bun caz da. I-am zis că o să mă asigur că va avea o moarte lentă și dureroasă.

—Calum James, îmi zice blonda din față mea.

Am dat din cap afirmativ după mă gândeam ce poveste ar putea să aibă. Am început să o întreb pe așistenta din fațamea încercând să aflu cât mai multe însă nu am obținut niciun răspuns. Îmi plăcea să știu poveștile celor care ajung sau pleacă de aici.

Toată viața trăită aici era ca o poveste pentru mine. Mă ajuta să rezist.

—Și povestea lui? Care e? o întreb în cele din urmă coborând la același nivel cu ea și jucându-mă cu gâtul meu în așa fel încât să pot află mai multe.

—Asta doar directoarea știe. Nu pot să mă uit prin dosarele ei. Dacă vrei încearcă să afli pe propria răspundere, am nevoie de postul asta, Izabel! zice ridicând din umeri și plecând.

Trebuia să îi aflu cumva povestea. Băiatul ăla are ceva special... ceva ce nu am mai văzut de mult.