|Aprilie 1866. Marginea unui lac.|
Era cald. Destul de cald pentru începutul lui Aprilie. Vremea de afara părea mai mult a început de Iunie decât de Aprilie. Probabil de asta, din cauza căldurii extreme, românul nostru stătea cu picioarele în apa răcoritoare a lacului privind norii albi și pufoși ca niste bucăți de vată.
Dincolo de lac se afla o pădurice, iar dincolo de pădurice era castelul din care domnea afurisitul ăla de austriac. Era bogat. Atât de bogat încât și-ar fi putut dori orice de pe lumea asta și i s-ar fi adus la picioare în mai puțin de cinci minute. Ro nu se compara cu el. Austria era îmbrăcat în haine scumpe, evident, din mătase fină sau cașmir. Purta mereu paltonul ăla impunător de un violet destul de violent și cizmele sale erau mereu lustruite, iar parul sau castaniu, precum pădurea toamna, era mereu aranjat. Niciun fir de par nu era ne la locul lui, niciodată. Toată ziua cânta. Ba la pian, ba la vioară, ba la ditamai violoncelul. Ro îl vedea fericit doar atunci când cânta. Avea un zâmbet însemnat pe buze și mereu își ținea ochii închiși de parcă muzica îl aduce pe tărâmul viselor. In schimb când avea altceva de făcut, îi privea pe toți cei din jurul său cu un aer de superioritate și cu o privire glacială.
România era simplu. Nu își permitea luxul austriacului. Mereu îl vedeai îmbrăcat cu aceeași pereche de pantaloni negrii împrumutați de la Prusia, că oricum lui nu-i mai veneau, și cu cate o cămeșă diferita in fiecare zi. Avea două perechi, în total patru, toate diferite in felul lor,o pereche de cizme de cauciuc dăruite lui de către o văduva din satul din apropiere și un ilic tot din partea ei. Ilicul îl purta mai mult primăvara și toamna când temperaturile erau mai scăzute, iar pentru iarnă avea un cojoc in stil turcesc. Unul lung și maroniu, exact ca și nucile în luna Octombrie, până în pământ de puteai să-l porți și ca vestă și ca palton căpătat de la Turcia acum ceva timp când s-a întors la porțile Imperiului.
In materie de muzica nu se compara cu Austria. Și el știa să cânte la vioară, dar nu romanțe in ton trist și lent ci melodii vesele și într-un tempo rapid de îți făceau picioarele sa se miște și să nu se mai oprească pe ritmul muzicii. Oricum dacă era să cânte ceva de dor sau jale își folosea naiul, adesea, iar când murea de plictiseală scotea acordeonul, se ducea în centrul orașului și prin satele din jur și le canta oamenilor simpli care îl apreciau mai mult sau mai puțin.
Acum nu se simțea de parcă ar cânta, acum voia doar sa se relaxeze puțin. Avusese o zi grea și stresantă cu alergături și cu tot felul de acte de semnat și plângeri din partea oamenilor. Voia, macar pentru cinci minute sa stea și să asculte cântecul păsărilor din pădurice. Simfonia lor liniștitoare îl făcea să adoarmă.
"Exact ca pe vremuri" gândi el.
- Ce faci aici?
Își întoarse capul, astfel încât șuvițele sale blond-căpșunii să se miște asemenea unui pendul. Se uita în ochii ei. Ochii ăia mai verzi decât prospețimea naturii primăvara, mai verzi decât cel mai prețios smarald, ochii la care ținea foarte mult, dar îi era temă să îi spună.
- Nimic...Doar...Priveam peisajul. Atât. zise el lăsând o mică pauza și fiecare cuvânt, lăsându-și treptat privirea în jos.
- Mereu vii aici și admiri peisajul. Ești melancolic? Sau vrei să devi un poet cunoscut?
Elizabet își aranjă rochia la fel de verde ca ochii săi și se așeză pe marginea lacului alaturi de român privind peisajul mirific.
